■ SCRISORI DINTR-UN LAN DE MACI- o rubrică de Nuşa Ilisie (Spania)

DE CE VREI SĂ FII GÂNDAC-DE-COLORADO?

Să-mi pun sandalele, repede-repede! Ce târziu s-a făcut! Ochelarii de soare, cheile şi ţigările, trebuie să fie în acelaşi loc. „In care ?” La locul lor! „Dacă toate ar fi la locul lor, s-ar ajunge la o ordine universală a tuturor lucrurilor”! Nu e de dorit! Vorbesc singură? Până si tarotista mi-a spus că sunt sănătoasă „tun”! „Atunci ce mai vrei? Ai toate semnele!” Dar eu, acum, trebuie să ajung la „Jacomomedia!”Ah! Nu! Mă înţeapă ceva în talpă! Un fir…de nisip!

Un fir de nisip în sandaua mea de astă vară cum m-a răscolit dintr-o dată şi s-a risipit în camera mea în alte mii de fire… de nisip… Pe uşă a intrat o răcoare ciudată şi apa o simt direct pe piele… valurile se lovesc de uşile mele ca de ţărmuri, ca de praguri…

„Ai multe praguri de trecut, mujer!”

…Si valurile se lovesc de mine ca de ţărmuri! E bine! Mă simt foarte bine încât nici nu mă mai simt şi cred că am ajuns într-un loc în care nu am mai păşit niciodată!

„Ce loc?” Un loc fără praguri! Liniştit, liniştit… „Cum aşa?! Eşti într-un bloc cu cinci etaje în care zece „meseriaşi” pestriţi sparg scările! Cum să nu auzi nimic?” Am înghiţit un peşte-spadă! Simt eu! Aşa mă sfâşie pe dinăuntru! „Ai tulburări emoţionale! Mai bine ai urmări mersul astrelor!” E imposibil de trăit aşa, trebuie să cobor! „Să cobori din apă?” Să cobor din taxi, nu e clar!

„De viernes a sabado de 9,30 hasta…” Cum nevoia, de e închis, astazi, la ora asta? Cineva vrea să mă tulbure într-atât încăt schimbă şi ordinea firească a zilelor din calendarul lumilor… „Astăzi e sâmbătă, nena! toată ziua!”

Nu-mi rămâne alteceva de făcut decât să mă întorc acasă! „Casa este inundată toată, că doar ştii cum ai tras după tine marea şi peştii spadă, când te-a înţepat în talpă firul de nisip de astă vară, încât ai desfiinţat toate uşile şi ai rămas fără praguri!… Scările nu mai există… cum ai să urci?”

Am să iau metroul!

Era o dimineaţă de mai, cu soarele risipit pe jos, printre cărţi, printre muşcate şi chiar pe urechea stângă a lui Shely care dormea. Asta îmi amintem când deja metroul pornise. Nu aveam multe staţii de mers dar nu aveam nici motiv să cobor prea repede… aşa că nu am coborât de loc! Nimeni nu a coborât! Pe bancheta din faţa mea erau câteva femei cu evantaie identice şi un bărbat singur, care vorbea tare cu toată lumea ca şi cum ar fi vorbit doar cu el, iar în picioare era multă lume atentă. Bărbatul vorbea convins despre Oceanul Atlantic ca şi cum ar fi fost Marea lui Atlas, despre liniştea planetară, despre zborul „inconştient” al bondarului, despe Calea Lactee ca despre o galaxie şi lumea îl credea nebun… când, de fapt, era înţelept…

Atunci am simţit nevoia să cobor, dar metroul trecuse de una dintre staţiile mele preferate şi nu am putut decât sa ţip. Aşa s-a oprit şi toată lumea panicată a coborât în aceeaşi staţie, adică, la capăt de linie. Am vrut să-l prind pe bărbatul acela de mânecă şi să-l invit la o cafea, dar când m-am uitat mai atentă în jur, mi-am dat seama că rămăsese blocat în metrou, ca peştele spadă din pieptul meu, că iar simţeam cum mă chinuie! Mi-a părut rău şi m-am aşezat la prima masă liberă. Au venit între timp şi alte metrouri, identice şi s-au oprtit la acelaşi capăt, ca la un semn. Trebuia să mă ridic şi să plec dar era prea cald şi acasă marea mă invadase în fiecare cameră încât nu aş mai fi regăsit nici măcar un loc singur aşa că am aşteptat aolo pe scaun, privind… Se strânsese multă lume, lumea care coborâse din metrouri, cea care voia să urce, dar nu se hotăra, pentru că şi uşile rămăseseră blocate, poate tot din capriciu. Atunci mi-am dat seama că firul de nisip rămăsese tot acolo, în sandaua mea şi mă gândeam că poate se risipeşte din nou, dacă încerc să-l scot, iar marea din casa mea va ajunge până şi în staţia de metrou, încât voi fi condamnată la „cadena perpetua”, dacă mai scapă cineva.

Rămăsesem cu piciorul meu fixat de piciorul mesei, mi se făcuse tare sete şi mă gândeam că dacă ar fi să vină un taxi să plec de acolo spre tine, am să aduc tot potopul ascuns în firul meu de nisip şi ai să mă dojeneşti că vin cu altă lume… după mine/tine.

Am privit spre cer… Era ziuă plină! Din floarea albă de iazmin care îşi ridicase parfumul până sus, sus, a coborât o caleaşcă tot aşa de albă, cu un mustang pe care îl căutam eu într-o zi în spuma mării… Aşa m-am eliberat fără să-mi dau seama, m-am desprins de piciorul mesei şi ţi-am întins mâna, că tu erai!

Acum privesc liniştită, cum trecem pe deasupra plantaţiilor verzi-verzi, că parcă şi simt în gură gustul frunzelor crude, uşor acoperite de nisipul fin, în timp ce tu îmi descifrezi în conturul ochilor o dorinţă:

„-De ce vrei să fii gândac de colorado?”

,,-Si dacă aş fi, m-ai ghici?”

__________________

~”Chulilla”

Chulilla este un sat de poveste, cu casele toate albe, aproape la fel şi cu acoperişurile toate drepte, şi care, văzut de departe, pare un incredibil buchet de flori, pe care Dumnezeu l-a aşezat cu grijă pe muntele stâncos… Străzile înguste, curate, toate cu flori, urcă, coboară, se ramifică, surprinzându-te prin faptul că, deşi la fel, fiecare ţi se deschide altfel, oferindu-ţi o altă perspectivă, ispitindu-te într-un ungher cu o rază firavă de lumină, cu o uşă de lemn, încadrată de flori şi cufundată în tăcere, pentu ca apoi, la numai doi paşi mai departe să-ţi ofere panorama Canionului Turia, cu pereţii abrupţi, stâncoşi, înfiorător de înalţi, întruchipând forme şi chipuri ciudate, săpate în timp de imaginaţia ploilor şi vânturilor şi terminându-se brusc în valea cu portocali, migdali şi măslini, printre care şerpuieşte verde şi lucios Râul Turia. Chulilla este un sat de poveste cu oameni „de poveste”, uşor trecuţi de a doua tinereţe, uşor bunici, uşor aduşi de spate dar, veseli, cu sufletul tânăr, cu poftă de viaţă şi cu un umor cum rar ai să mai întâlneşti. Spaniolii, în general, sunt un popor vesel, cu haz, puşi mereu pe şotii, fiecare vorbă e cu tâlc, fiecare replică este un fel de a filozofa, iubi, spera… „Disfruta de cada dia, de cada instante, porque la vida son dos dias”, bucură-te de fiecare zi, de fiecare clipă, pentru ca viaţa e scutră, „doar două zile”. Si pentru că fiecare zi e o sărbătoare, au inventat o sărbătoare pentru fiecare zi… Nu e doar un joc de cuvinte, Spania, dintre toate ţările Europei, este ţara cu cele mai multe sărbători pe an: în afară de sărbătoarea Paştelui şi a Crăciunului, sunt carnavalurile primaverii, Fallas, ca sărbătoare internaţională, sărbătorile verii, toamna, cele ale vinului…

Fiecare sat, fiecare oraş şi fiecare provincie are sărbatorile ei… Valencia este provincia cu cele mai multe sărbători… Dar, fiecare sat, fiecare oraş… are un sfânt protector pe care îl sărbătoresc în fiecare an. Chulilla are ca protector pe Sfânta Barbara pe care o sărbătoresc începând cu 5 august. Statuia Sfintei Barbara este păstrată tot timpul anului într-un schit, retras, cumva în afara satului, numit „ermita”. De aici, statuia, în mărime naturală, împodobită cu flori, aşezată pe un suport de lemn şi purtată pe umeri de tineri îmbrăcaţi în pantaloni negri şi cămăşi albe, este adusă în sat în cadrul unei procesiuni solemne. La fiecare răscruce de drumuri se face o oprire, este purtată de trei ori în piaţa din centrul satului şi apoi depusă în biserica din sat, alta, unde se face o slujbă. Statuia rămâne acolo o săptămână. Este săptămâna Sfintei Barbara, când încetează activităţile de la câmp şi toată lumea se distrează. In piaţa din centrul satului se montează o scenă pe care vor cânta formaţii tinere şi tineri interpreţi amatori, iar în jurul scenei va cânta şi va dansa tot satul…până în zori de zi. Intr-una din zile, chiar în piaţă, se face un foc mare, foarte mare, pe care se aşează o tavă uriaşă, rotundă, cu un diametru de doi metri şi jumătate, în jurul căreia vor fi aduşi trei-patru bucătari de elită pentru a face un fel de mâncare tradiţională, recunoscută în întreaga lume ca mâncare tipic valenciană (spaniolă) şi care constă în orez fiert (scăzut) cu bucăţi de carne de pui, iepure si tot felul de legume, care se numeşte „palleia”(paeia) -şi care poate fi de mai multe feluri, cu fructe de mare, de exemplu. Sătenii se adună în jurul focului, stau la taclale, îi ajută pe bucătari, fac glume şi beau vin roşu, „sangria” din „pivniţele” Primăriei satului. Când mâncarea este gata…se serveşte fiecare şi… mănâncă… Nu în scopul ăsta a fost făcută? Apoi, dacă au chef şi dansează, de ce nu! Afară în aer liber… De fapt, toate sărbătorile sunt „de stradă”, spaniolii socializează foarte mult, în afară de zilele de onomastică, toate celelalte sărbători se petrec a-fa-ră! Intr-o altă zi, se aduce în piaţă o maşină de făcut spumă (din săpun lichid). Pe scenă cântă muzica şi în piaţă se adună spuma, multă, compactă albă ca o zăpadă, o vezi cum creşte până la dimensiuni incredibile şi în lumina reflecroarelor pare o ninsoare în plină vară… Copiii, şi toţi ceilalţi care se simt copii, dansează, se pierd în spumă, cântă, „trăiesc”… Spaniolii ştiu să trăiască, e „darul” lor…

După o săptămână, statuia este luată din biserică şi, cu aceeaşi procesiune solemnă, este dusă la locul ei, în schit…

Chulilla noaptea, e un sat de poveste: din balcon în balcon se aprind ghirlande multicolore, privită de departe, de pe „mirador” ( un loc anume, un fel de terasă înaltă de unde se poate vedea tot satul), pare un candelabru de foc suspendat intre cer şi valea de portocali…

Dar sărbătorile nu se opresc aici… Fiecare zi e o „nouă” sărbătoare…

_______________

~”Cum luna se agăţase de ultimul ciob”

Era un cer sticlos, ca în nopţile cu feţi frumoşi, cum nu mai văzusem până atunci. Si cred că cineva aruncase disperat cu o iubire, aşa cum arunci de departe cu un buzdugan, încât cerul se spărsese în mai multe stele. Abia atunci am deschis ochii, cu toate că nu dormeam şi am deschis şi fereastra, cu toate că nu bătea nici un buzdugan, la ora aceea târzie, din noaptea aceea friguroasă de iarnă. Era frumos, ştii bine ce vreau să spun! Aşa că nu am mai simţit frigul care îmi intra în sân pe sub cămaşă, aşa cum face Shely de fiecare dată când vrea să doarmă cu mine! Si nici nu m-am sinchisit de focul care se stingea în soba din care până atunci ieşise fum. Eram uşor uimită, ce vrei! Era o noapte friguroasă de iarnă dar în grădina din faţa mea era lumină ca într-o zi de vară plină.

Mă crezi? Un petic de iarbă crudă se cususe singur de trunchiul copacului. Că era un singur copac în toată grădina şi o singură lună pe tot cerul spart de stele, agăţată timid de ultimul ciob. Copacul singur, era plin de muguri, le simţeam eu feamătul în răcoarea nopţii. Ieşiseră la lună! Dar luna făcea semne disperate cum că nu mai poate şi a căzut.

A căzut pe singura floare din copacul înmugurit! Si chiar atunci, copacul tot, a înflorit!

Stiu că nu ai să mă crezi, dar am văzut cu ochii mei aşa cum tu mă visezi.

Nu am mai putut să dorm, de atunci şi până acuma târziu, când îţi scriu, ca unui bun prieten.

Nu ştiu ce să fac, pentru că am rămas cu o durere ca o uimire: era lună, era soare, sau doar copacul era plin de floare?!

PS. Tu, crezi în vise?

________________

~”Gânduri de dimineaţă”

Peste noapte a plouat cu stropi mari si grei si desi… Am iesit in balcon si m-am ghemuit pe sezlong sa ascult cum ploua. Ma fascineaza! E un sentiment pe care n-am sa-l pot prinde niciodata in cuvinte. Acum e o dimineata superba! Norii grei se odihnesc inca pe coamele muntilor si miroase a sat si a ploaie… Shely a luat toate baltoacele la rand… si eu! M-am asezat sub bolta vitei de vie si am scuturat toata apa pe fata!

Buna dimineata!

__________________

~”Gânduri din Valencia, AROVA”

Cu cateva zile in urma, pe strada Francisco Tarrega din Valencia, mirosea foarte fain! Era miercuri pe la pranz. Nu mirosea a Chanel! Nu! Nici vorba! Mirosea a var. Poate cineva sa spuna ca o fatada proaspat vopsita un miroase bine? Ca ferestrele, in care te priveai ca in oglinda, nu au un iz de prospetime care atrage? Asa era! Pe strada Francisco Tarrega la no. 7, totul “mirosea” foarte bine. Ba chiar am simtit si un parfum proaspat de petunie, in acea dimineata de sfarsit de august, cand tocmai se putea spune ca AROVA (Asociatia Romanilor din Valencia), are cu adevarat un sediu. Ca s-a muncit mult, ca s-a pus suflet, ca am “pierdut” nopti ca sa iasa totul bine, asta o spunem doar in treacat, pentru ca suntem modesti. Dar, cu toata modestia, am devenit o voce care s-a auzit pana la Primaria din Valencia. Da! Asa ca miercuri, 29 august, la orele 12, daca te aflai in trecere pe acolo, ai fi vazut romani si spanioli, vorbind, glumind, sarbatorind evenimentul care tocmai se consuma in acea zi de vara mediteraneana. Doamna Marta Torrado, care inlocuieste Primarul pe timp de vara, Domnul Pere Clement, Director CAI ( Centro de Apoyo al Imigrante), Marcelino Manes Vizcaino, Director al sectiei de participare sociala si alte persoane din diferite sectoare ale Primariei din Valencia, au raspuns cu amabilitate invitatiei facute de AROVA. Cum era si firesc, oaspetii au fost primiti de copii imbracati in costume populare romanesti. S-au vizitat salile sediului, unde persista acel miros de prospetime si nou care pe mine ma incanta, pe un fond relaxat de discutii amicale si buna dispozitie, pentru ca toata lumea se simtea bine. Expozitia de arizanat romanesc si, mai ales, macheta de lemn a bisericii pe care Preotul Dumitru Toadere vrea sa o ridice aici, pe pamant “strain” , ca loc de meditatie si regasire intru rugaciune a romanilor din diaspora, a impresionat in mod deosebit. Pe tot parcursul vizitei, au fost proiectate imagini din Romania, in sala mare a sediului, pe un fond muzical ce nu putea fi altul decat naiul lui Gheorghe Zamfir.

Dupa discursurile Doamnei Iuliana Schiopu, din partea Asociatiei si a Doamnei Marta Torrado, din partea Primariei din Valencia, evenimentul a fost incheiat cu cateva cuvinte de multumire, adresate celor prezenti de Doamna Maria Simona Toadere, Presedinta Asociatiei.

Nu au lipsit cateva gustari tipic romanesti si nici “tortilla de patatas”si nici vinurile “de acasa” care au “tulburat” prin “buchetul” deosebit.

Sigur ca ideea de bine, speranta, increderea, omenia, respectul, au fost factorul comun al aceste intalniri, in care s-a schimbat cu ceva “imaginea” acestui popor bland, primitor si harnic, care este poporul roman.

Si, ca un ecou, s-a auzit undeva, in multime, ca un asa popor ar merita o soarta mai buna. Atunci a fost cand s-a facut liniste pentru prima oara.

A fost o zi deosebita care a intrat in istoria Asociatiei si a fost foarte frumos prinsa in presa zilei: “Las Provincias”, “Levante”, “ABC Valencia”, “Valencia huy”.

Sa le dorim succes!

__________________

~”Juana la Loca”

Să vezi! M-am trezit de dimineaţă, cu noaptea în cap şi cu tine pentru că tocmai te visasem şi, deci, aveam capul greu şi răvăşit. Ei! M-am trzit pentru că era o zi de luni şi trebuia să merg la lucru, altufelu aş mai fi zăcut până târziu. Fii atent! Ceasul şi soneria de la uşă au sunat în acelaşi timp, că nu mai ştiam de mine. Aşa că, am oprit cesul şi am fugit la uşă desculţă şi în ţinută de noapte că eram curioasă, ce vrei! Era poştaşul.

– Hola, guapa! *

Era simpatic! M-a privit de sus până jos şi de jos până sus şi după ce a evaluat corect situaţia a spus:

– Semnează aici!

Aşa cum eram, uşor adormită, pentru că nu avusesem timp să-mi beau cafeaua, înţelegi, cu ochii puţin umflaţi şi intredeschişi, căscând, am semnat acolo unde a pus degetul poştaşul, am mulţumit, „gracias, muy amable”, am închis uşa cu piciorul şi cu zgomot, m-am dus direct în bucătărie, unde lăsasem lumina aprinsă toată noaptea, cum uit de obicei şi am pus de cafea. Atunci m-am uitat de jur împrejur, m-am frecat la ochi, am căutat prin toate camerele şi m-a trecut un fior rece, ba chiar mai mulţi în acelaşi timp. Shely! Si am luat-o la fugă pe scări, aşa cum eram adică în cămăşuţă subţire de noapte că aici a venit vara şi desculţă pentru că nu pot dormi în pacuci, întelegi! Stau la etajul patru, stii, nu? Deci am coborât aproape rostogolindu-mă şi strigând-o în şoaptă, deşi nu era normal, dar mă temeam că voi trezi vecinii care încă dormeau, pentru că uitaseră să pună cesul să sune, sau pentru că au renunţat să se mai ducă la servici în acea dimineaţă superbă de vară, când cel mai bine era să mergi la plajă, cum mă băteau şi pe mine gândurile. Si am zis, „dacă uşa de la intrare a rămas deschisă şi Shely a fugit direct în stradă, ce am sa fac? Normal, am să fug după ea, pentru că nu am învăţat-o să treacă strada singură!” Si m-am văzut atunci ca şi „Juana la loca” din acel film renumit în care protagonista, Pilar López de Ayala a primit premiul Goya pentru cea mai bună interpretare feminină. L-ai vazut şi tu? Mă refer la sccena aceea şocantă în care a ieşit în curtea palatului, doar în cămaşa de pe ea şi pe ploaie, destăinuindu-şi iubirea pătimaşă pentu Felipe, soţul ei. Aşa mă imaginam şi eu, ieşind în stradă şi alergând nebună după Shely. Deosebirea era, că nu ploua. M-ai fi crezut în stare? Dar, nu! Nu apucase să iasă în stradă. Stătea în dreptul uşii închise, o uşă grea, de fier forjat şi cu un singur geam pe care se uita liniştită la trecători. Am luat-o în braţe, am dojenit-o puţin şi am urcat scările repede, repede că m-am şi mirat cât de sprintenă pot să fiu, când vreau. La ce te aşteptai? Uşa se închisese în urma mea şi mirosea puternic a cafea pe tot coridorul. Atunci, da, s-au trezit toţi vecinii şi au plecat la lucru, vociferând, nu la pajă, pentru că le sticasem ziua.

Ei, m-am descurcat, eu!

Ceau!

_____________

~”La vot”

Cred că nu ai uitat că ploaia mă încântă şi că îmi place s-o privesc de după perdea, aşa cum am şi făcut, ascultând cum se revărsau apele peste marginile lumii şi cum iubirea-mi se revărsa peste marginile inimii, gândindu-mă la tine. Ploua cu iubirea mea? Ei! Si, dacă vrei să-ţi spun tot, am urmărit cu degetul picăturile de apă ce se prelingeau pe geam, jucându-mă. Am citit puţin din cartea pe care mi-ai trimis-o, făcând lampa „mai” mică şi am adormit aşa. In somn am auzit un zgomot în fereastră şi mă gândeam că o fi luna!

„Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud/cum se izbesc de geamuri razele de lună”. Dar, nu, nu era cazul pentru că afară încă ploua şi, deci, nu era linişte. Era un om din sat! Ce te miri?! Dacă nu avea somn! Nu avea somn pentru că avea el altele pe cap! Până mi-am dat eu seama cine e, a mai durat, aşa că era foarte plouat când a intrat în casă şi l-am rugat să se descalţe şi să se dezbrace-ceea ce l-a şi surprins. Dar i-am dat imediat papuci şi i-am spus să-şi pună în cuier doar pelerina care era udă şi să-mi spună de ce a venit, pentru că muream de somn. Si mi-a spus:

– Peste o lună sunt alegeri locale!

Ui! Y que culpa tengo yo!* Adică am pus o întrebare tipic spaniolă!

– Păi, trebuie să mă ajuţi!

– Acuma? Pe ploaia asta?! Vreau să spun, la „hora” asta?

– Da.

Ui! Y por que tienes tanta prisa! Hostia! Adică l-am uimit, cu întrebarea, ce mai!

– Pentru că mâine, este ultima zi!

– Ultima zi pentru ce?

– Nu îţi dai seama? Ca să figuraţi pe listele de alegători!

– Nu mai spune! Atât de grav este?

Joder! Hablo en serio, mujer!*

Yo tambien.* Si am început să râdem, pentru că în Spania, râsul este la fel de răspândit ca şi divorţul, adică, patru din trei (he!).

– Aveţi contract de închiriere? V-aţi înregistrat la primărie? Câţi români cunoşti?

– A! Eşti de la poliţie! „Nu răspund decât în faţa Marii Adunări…” era să-i spun, dar pentru el nu avea nici un haz!

– Poţi vorbi serios, por Dios?!

– Nu!

– Câţi români cunoşti?

– Două sate!

– Si te poţi pune în legătură cu ei?

For?! Scuze! Por?!

Por eso!*

– A! E clar! Cât!

– Ce cât?

Uite că ştia şi el replica asta! Un motiv în plus şi am reconsiderat într-o clipă rădăcinile noastre latine!

Me escuchas, nena?* Mâine, la prima oră, aduni paşapoarte, faci contractele de închiriere şi le înregistrzi la primărie! Vale?*

– Si n-o să bată la ochi? Două sate înr-unul singur? Pot să-i contactez şi pe spaniolii din zonă, care sunt de altă culoare (politică)?

– Poţi să faci orice, numai să câştigăm alegerile!

Maaamă! Om mă fac!, m-am gândit! Nu aduce anul ce aduce ploaia!

No te preocupes, tio!* Contează pe mine!

– Pot să plec?

– Incearcă!

Buenas noches!

– Hm!

Normal că adoua zi am înroşit telefonul, că m-am dus cu tractorul în satul vecin, la tio Tomas, care încă dormea, să fac contractul de închiriere, dar a fost ca şi cum l-aş fi arestat pentru că l-am luat direct din aşternut şi l-am pus să semneze, că am luat apoi o căruţă trasă de doi măgari, singurii din sat, ca să ajung în satul vecin şi să adun paşapoarte şi să fac promisiuni în numele partidului, în sensul că dacă vom câştiga toată lumea va avea acte şi loc de muncă sigur, ceea ce a stârnit o furtună de aplauze în barul respectiv, şi o euforie fără egal în rândul celor de faţă care întrebau din partea cărui partid am venit şi de ce naţionalitate sunt. Dar nu am răspuns.

Inapoi m-am întors cu un negru, Okoko, ce făcea naveta într-un Mercedes de lujo,* pentru că este medicul din sat şi îşi poate permite orice.

La primărie am ajuns la timp. Nu mai era nimeni, decât poliţistul din sat care mi-a spus zâmbitor de cum m-a văzut:

– Te aşteptam!

Hait! M-am gândit şi am dat să ies cu maldărul de hârtii care deja cădeau în stânga şi în dreapta, ca şi cum le-ar fi tras cineva cu mâna!

– Lolin lipseşte azi. Lasă hârtiile la mine!

A! Si când am dat să mă întorc mi-au căzut toate pe jos!

Le-am adunat fără emoţii, cu calm şi cu poliţistul alături pentru că se oferise să mă ajute. A fost pentru prima oară în viaţa mea, când m-am simţit protejată (bine).

In fine, le-am adunat, le-am ordonat şi le-am depus. Uf!

Si, zice el privindu-mă pe sub sprâncene, care erau încă dese, „Cu atâtea semnături ai fi putut să candidezi ca primăriţă!”

Hostia! La asta nici că m-am gândit. Si am plecat!

Nu-ţi mai spun câte telefoane am primit până seara, târziu, de la cei care spuneau că sunt capabili de orice, deci să şi voteze, numai să-şi poată face acte. Unul mi-a promis că îmi aduce, de la el de acasă, brânză de oaie şi că mă susţine ca primăriţă, şi că e foarte bine să avem şi noi partidul nostru. Am râs şi am trecut telefonul pe robot, ca un adevărat om politic ce devenisem peste ploaie, adică peste noapte!

După ce am băut o cupă, cum fac spaniolii când se respectă şi când eram gata să mă relaxez, bate cineva la geam, la acelaşi. Vezi, asta nu-mi place mie, că faima îţi fură intimitatea. Si am deschis uşa mai mult în silă! O fi vreunul care vrea autograf, sau mi-o fi adus Ionică brânza de oaie. Nu.

– Ai făcut ce trebuia?

– Tu ce crezi? Aşa am învăţat eu, că, dacă vrei să fii şmecher, trebuie să răspunzi tot cu o întrebare!

– Si de ce nu răspunzi la telefon?

– Nu răspund în afara orelor de program!

Hostia! Me estas volviendo loco!*

– Ui! Si am dat să închid, râzând, strivind între perete şi uşă ultimele cuvinte:

No te preocupes, tio, está todo perfecto! Hasta manaña, de 9 a 14 horas.*

A plecat mulţumit, l-am văzut.

In duminica respectivă, când aveau loc alegerile, moţăiam pe plajă când a sunat telefonul. Nu am auzit decât atât:

– Te aştept la vot!

Maaamă! Am zis şi era gata să fug aşa cum eram, adică dezbrăcată, pentru că eram la nudişti. Dar mi-am revenit imediat, m-am îmbrăcat, am fugit lăsând în urmă dune grele de nisip, marea învolburată şi pescăruşii foarte agitaţi şi am luat primul taxi liber, pentru că uitasem unde am parcat maşina.

Am ajuns la vot la timp. Zice:

– Paşaportul!

I-l dau.

– Carnetul de alagător!

I-l dau.

– Perfect! Alege unul dintre cele două pliante şi pune-l în plic!

– Cum, adică? Să votez în public?

– A! Vrei în cabină?

– Normal că vreau în cabină! Votul este secret!

Si au început să râdă. Eu nu! Dar am înţeles atunci, că, într-un sat atât de mic, nici măcar votul nu este secret şi am intrat în cabină.

Acolo erau două pliante, PP şi PESOE. Si atunci m-au trecut toţi fiorii reci şi toţi fiorii calzi şi tot aşa de mai multe ori. Nu, nu aveam frisoane de la plajă! Nu. Nu ştiam cu ce partid trebuie să votez, îmi scăpase amănuntul pe drum… Am luat cele doua pliante albe, le-am amestecat de mai multe ori şi am votat cu ochii închişi.

M-am dus apoi acasă şi m-am legat la cap fără să mă doară.

La miezul nopţii a sunat telefonul!

– Cum de ai lăsat telefonul deschis?

– Imm!

– Am câââştigaaat!

Ui! Que bien, no!

Ai înţeles, bade, cât de mult contează un vot bine gândit!

Când vii pe aici?

* – Si ce vină am eu?

* – Si de ce te grăbeşti atât?

* – Vorbesc serios, femeie!

* – Si eu la fel!

* – Mă asculţi, fetiţo?
* – Nu te îngrijora, unchiule!
* – de lux
* – Mă înnebuneşti!
* – Nu te îngrijora, unchiule, este totul perfect!
* – Pe mâine, între orele 9 şi 14.
* – Ce bine, nu?

________________

~”Virgen de los Desamparados”

Era multă lume în Plaza de la Virgen în duminica aceea foarte însorită şi zgomotoasă pentru că toate păsările care ştiau să cânte, cântau şi toţi oamenii vorbeau, în mai multe limbi şi în acelaşi timp, înghesuindu-se la intrarea în Catedrală. Mă gândeam că poate este vreo nuntă şi dintr-o dată m-am lăsat dusă de mulţime cu intenţia să văd şi eu mireasa. Nu era o nuntă, era o sărbătoare. Cum în Spania sunt multe sărbători şi cum nu ştiam exact în ce zi suntem, m-am oprit lângă o doamnă mai în vârstă, care nu putea să ţină pasul cu mulţimea şi am întrebat-o ce sărbătoare e, în timp ce porumbeii speriaţi zburau pe deasupra noastră ca nişte avioane din hârtie aruncate la întâmplare.

– E a doua duminică din mai…

– A!

– Si se sărbătoreşte Virgen de los Desamparados * care este protectoarea oraşului Valencia.

– Aha! Muy amable! Si încercam să întind pasul!

– Nu eşti de aici?

– Mmm, nu!

– A început de ieri noapte, nena! Atunci să fi venit? Eşti măritată?

– Mmm…

– Joder! Nu ştii ce ai pierdut! A fost un concert pe cinste, focuri de artificii şi dans!

– Aţi fost?

– Cum să nu! Am şi dansat! Mi-am găsit şi novio!

– Nu-i rău! Mă bucur pentru dumneata! Si astăzi, ce se întâmplă?

– Astăzi au instalat un altar în faţa bazilicii, îl vezi? Si au montat un covor imens din flori! Acolo merge toată lumea, să-l vadă! E o minunăţie! Poţi să te urci şi să-l vezi de aproape! E lucrat de mână! După slujba religioasă, dacă ai răbdare să stai, are loc o procesiune pe străzile vechiului oraş, când statuia Preacuratei se poartă pe braţe şi lumea din balcoane aruncă petale de trandafiri! Merită să vezi!

– Si gata?

– Nu! Luni seara are loc Ronda a la Verge un concert de muzică corală şi dansuri regionale, poate că la ăsta mergi! Eşti măritată?

– ?!

– Joia următoare templul este ornat cu flori, ştii? Ultimul act al sărbătorii se încheie peste două săptămâni, într-o miercuri, când se sărută mâna Preacuratei! Trebuie să stai la coadă de la 7 de dimineaţa dacă vrei să ajungi! Să-ţi pui o dorinţă!

Am zâmbit, gândindu-mă că nu aş putea să-mi pun doar o singură dorinţă pentru că am mai multe şi m-am depărtat uşor de acea doamnă bine şi parfumată.

– Foarte amabilă! Mi-a făcut plăcere să vă cunosc! O zi bună!

– Igualmente, nena!

Nu am înţeles de ce tot insista cu acea întrebare, dar m-a binedispus compania acelei femei aranjate, „apretate”şi simpatice aproape de şaptezeci de ani deşi se simţea ca la douăzeci!

Frumoasă sărbătoare, m-am gândit! Si mi-am adus aminte de cântecul acela: „C-aşa beu oamenii buni…”

* Sfânta Fecioară a celor lipsiţi de ocrotire

______________

~„Apropos, îmi place Márquez“

Sa vedeti: m-am trezit la la 5,30 cand era inca intuneric si tot satul inca dormea. Am iesit in balcon sa simt aerul rece de munte si mirosul puternic de rasina, sa respir ca si cum as suspina, vreau sa spun, adanc, apoi am intrat in casa furand, doar, clipa de relaxare pentru ca ma grabeam. M-am imbracat „ca la armata”, adica repede, mi-am baut cafeau fara sa-mi fumez tigara si am cobarat scarile cate doua, incat am ramas surprinsa, eu insami, cat de repede am ajuns in drum, parca cu parere de rau ca nu mai sunt trepte. Am trecut cu pasi repezi peste potecea stramta, serpuita, croita printre ierburi si am ajuns in strada, chiar in statia de autobuz. Nu era nimeni, dar nu m-a surprins, pentru ca dupa sarbatori putini sunt aceia care sa mai aiba motiv sa iasa din casa, mai ales intr-o zi de luni, nesuferita pentru toata lumea, nu numai pentru cei ce „incep munca”, dar, in egala masura si pentru cei ce nu incep nimic. M-am uitat la ceas, apropiindu-ma de felinarul palid, facand un gest de satisfactie, adica sarind intr-un picior, ca am ajuns cu mult inaintea orei la care autobuzul sosea, cu exactitate, in statie. Am timp sa fumez o tigara, ba chiar pot sa ma „rasfat” privind cum se sting pe rand felinarele din sat, sa aud cantatul cocosilor si chiar sa-l vad pe „don Roberto” cum se duce cu caruta sa adune iarba pentru iepuri si gaini. Ar trebi sa cobor mai des in statia de autobuz, chiar si atunci cand nu plec nicaieri-cum am facut o data, cand m-am dus la gara si am stat pe peron, prefacandu-ma ca astept trenul, numai pentru ca simteam o pornire „salbatica” de duca. Dar acum era real, trebuia sa plec la Valencia, la „doftor”. Fumasem deja a doua tigara, se stinsesera toate felinarele si cocosii ragusisera vestind dimineata, dar autobuzul tot
nu venea. Era ceva absolut „incalificabil”, pentru ca o intarziere de o jumatate de ora nu se mai intalnise niciodata „in istoria Chulilllei”, de cand trecuse primul autobuz, asa ca m-am intors. Am trecut ingandurata pe poteca croita stramb printre ierburi, nu atat din motivul ca pierdusem programarea la doctor cat, sacaita de gandul, ca noul primar, pe care il votasem si eu-fugind de pe plaja aproape in costumul de baie si oprind in graba un taxi-nu numai ca nu s-a tinut de promisiunea facuta de a popula satul ci, poate, chiar s-o fi gandit sa faca exact invers-la fel ca toti primarii de pana acum, din toata lumea-si sa-l izoleze total „de restul”, ca si „Macondo” lui Márquez. Apropos, imi place Márquez chiar si asa, cititi si recitit. Citesc ca si cum l-as trai, anormal de intens si, cand inchid cartea, in loc sa ma simt bine ca dupa o lectura buna, simt ca ma dor creerii, „ca-mi
iese inima pe gura”, cum mi se intampla, de fapt si atunci cand sunt in preajama cuiva. Asa ca m-am intors, am deschis usa nervoasa, am inchis-o cu zgomot, un zgomot ce s-a perpetuat ca un ecou in tot satul, cand orologiul vechi, din deal, batea de ora 7; am aruncat geanta pe jos, am aprins focul fara efort, adica dintr-o data si am inceput sa citesc de unde ramasesem: „De atunci lumea se opri la suprafata pielii ei, iar interiorul ramase ferit de orice amaraciune. Suferea ca nu avusese aceasta reveletie cu multi ani mai inainte, cand inca mai putea sa-si purifice amintirile si sa reconstruiasca universul intr-o lumina noua… nu din dragoste, nici din ura, ci prin puterea de intelegere fara margini cu care te inzestreaza singuratatea”.
……………………………………………………………………
Chiar e posibil ca intr-o dimineata de ianuarie sa cante pasarile cu atata maiestrie! Am crezut pana cum ca macar natura se mai „comporta natural” si ca nu ar avea nici un motiv sa ne insele simturile. Sau, ceea ce noi simtim, e doar o pura inchipuire!

NUŞA ILISIE

_______________

~„Ce am făcut azi“

Sa vedeti: de dimineta am fost in Chulilla ca sa-mi iau niste carti de care aveam nevoie si, in treacat, am aprins focul, am facut curat, am fost si in sat dupa paine, ma rog, rutina…

Am simtit nevoia sa va spun „buna dimineata” pentru ca eram nauca: soarele batea, vantul ardea, Shely ma tragea de halat, iasminul din curtea vecinului inca nu se scuturase, cu tot frigul de peste noapte si o pasare se asezase in balcon si se uita la mine cum intind rufe-tocmai cand si cafeaua dadea in foc. Am spus: „nu se poate, trebuie sa-i comunic asta neaparat, altfel imi pierd cumpatul” si am plecat din casa direct spre padure, pentru ca am vazut ca sunteti ocupat si mi se facuse si frica sa stau singura. Padurea nu am mai gasit-o la locul ei, din simplul motiv ca ajunsesem in alt loc. Intr-un loc strain de mine.

M-am incurcat, nu stiu cum sa explic. Cum mergeam asa abatuta, m-a trezit un claxon, chiar in ceafa, ca un pistol de era sa lesin cand am intors capul si am vazut ca era chiar langa mine, autobuzul pe care nu il asteptam si cu usa deja deschisa sa urc, de parca nu as fi avut de ales. Am ajuns in Paterna mai repede decat speram si mi-am dat seama ca am uitat-o pe Shely in Chulilla si nu-mi aminteam bine unde. Am sunat la politia locala si mi-au raspuns imediat, sa nu ma preocup, ca Shely e bine, in barul Canton, dormitand pe genunchii lui Jose care dormita si el si ca, la inchiderea barului, o vor escorta pana acasa. „Bun! Acum sa ma duc la „centru”, sa prind acel instructaj pentru comisia de votare ca maine sunt alegeri pentru Parlamentul European”, m-am gandit. Acolo, in spatiul respectiv, era foarte frig si colegii nosti ne-au spus ca nu au mancat nimic toata ziua si atunci mi-am amintit ca am uitat supa pe foc. Si asta stiu ca se intampla de cand te-am cunoscut. In fine! Am incercat sa ne incalzim spunand glume, pana cind cineva si-a adus aminte de ce venisem si a intrebat ce avem de facut. S-a lasat o pauza grea, de imi tiuiau urechile de fig si asa s-a facut ca nu am inteles nimic de la instructorii veniti de acasa. Atunci, cineva dintre noi, cei care trebuia sa fim instruiti, un fost primar de prin Ardeal, s-a ridicat in picioare, s-a dus la usa si a explicat pe viu „ce si cum”. Asa ca ne-am instruit noi intre noi si a fost toata lumea multumita. La plecare am primit si un ghid informativ de vreo zece pagini care raspundea la toate intrebarile pe care nu ni le vom pune niciodata, asa incat instructajul s-a incheiat cu succes si am plecat cu totii foarte multumiti spre sediul Asociatiei „AROVA”, unde se faceau repetitii pentru ziua de 1 Decembrie pe care o vom sarbatori aici. Am iesit de acolo foarte transpirata, pentru ca am „repetat” si eu, desi nu sunt in grupul de dans, asa incat am tinut-o tot intr-un stranutat pana la statia de tramvai, unde am citit pe „grafic” orarul: tocmai plecase ultimul. Hait! Am sa iau un taxi! Am pus doua degete la gura, am fluierat scurt si puternic si m-am urcat. Era bine si cald ca imi doream sa ma plimb pana dimineata. Soferul foarte amabil si chiar mulatru, si-a dat seama ca am nevoie de un moment de relaxare si a inceput sa fredoneze:

” I just called to say I love you”… Si atunci mi-am adus aminte ca trebuia sa te sun…

NUŞA ILISIE

______________

~„Ce-şi face omul cu mâna lui“

Să vedeţi, m-am apucat de zugrăvit, eu singură, la început, pentru că aici, în Spania, nu mi-a fost greu să învăţ şi meseria de zugrav, având în vedere că aveam o pregatire „multilaterală” încă de acasă. Dar soţul meu, Ilisie Ilisievici, cum îmi place să-i spun în momente de furie(e ca şi cum aş numara până la 10), mi-a întins o mână şi mi-a trimis un băiat să mă ajute. Un tânăr venit de curând în Spania şi care, normal, a ajuns pe un şantier de construcţii.

-Cu ce aş putea să va ajut? A întrebat tânărul, foarte politicos. Părea un băiat fin, mult prea fin pentru un „şantierist”.

-Păi, să zugrăvim toată casa.

Si l-am lăsat pe el să înceapă şi eu doar să-l ajut. Dar băiatul se învârtea precum Shely în jurul cozii când are chef de joacă, numai că eu nu aveam.

Am înţeles imediat cum stau lucrurile şi am luat în mână un burete şi un şpaclu-nu, nu erau buretele şi creta, ca în acele frumoase timpuri-ca să-mi încep „lecţia” şi i-am spus:

-Vezi, cu buretele îmbibat în apă umezim pereţii, apoi cu şpaclul curăţăm ce cade şi, după aceea, chituim. Când s-a uscat bine, îi dăm un luciu cu glaspapir şi văruim.

– Pare o reţetă de prăjitură!

Am tăcut. El se uita la mine şi eu la el.

– Ai mai lucrat pe şantier?

– Nu.

– Cu ce te ocupai în Romania?

– Tocmai am terminat Dreptul!

NUŞA ILISIE

______________

~„Clişee de toamnă“

Astazi ma simt mai bine si am sa va povestesc ceva: am bolit! Si nu cateva zile ca in tinerete, cateva saptamani. Dar a trecut! Pot sa spun ca a fost si un moment comic in toata amaraciunea

asta, care, atunci cand se consuma era de fapt, tragi-comic. A fost pentru prima data cand nu puteam sa rad-adica sa fac haz de necazul meu-atat eram de sleita.

Deci, am fost la medic pentru ca aveam dureri mari in zona ficatului, care, dupa cata „medicina” stiu , tebuiau sa fie de la fiere, pentru ca ficatul nu doare. Si doctorul a confirmat banuielile mele dupa ce m-a apasat cu putere in acea zona de scosesem limba de un cot si ochii imi iesisera ca la melc.

– Te doare?

Normal ca ma durea, ca de aceea venisem si nici nu era nevoie sa insiste atat ( cu apasatul) ca se vedea pe fata mea, alba ca varul, cat ma durea.

– Da! Iti voi da o reteta pe care sa o urmezi o luna de zile.

Maamaaa! Trebuie sa fie grav. Dar nu am intrebat nimic.

M-am dus la farmacie si chiar din seara aceea, era intr-o miercuri, am si inceput tratamentul.

Am avut un somn agitat. A doua zi am continuat sa iau medicamentele si sa mananc normal,

intrucat nu mi-a spus nimic de dieta. Ce noroc, ma gandeam! Cat a avansat medicina! Ziua a trecut intre o durere de cap si o ameteala, dar ma gandeam ca e prea devreme sa ma simt bine.

Spre seara, insa, ma simteam tot mai rau si m-am gandit eu, in sinea mea, sa citesc prospectele de la medicamente si asa am si facut.

Am a vut o mare surpriza de era sa cad lata. Dar m-am abtinut. Ce credeti? Reactiile adverse erau identice cu simptomele bolii, ba chiar mai mult. Daca aveam ameteli, dureri de cap si senzatii de voma, asta nu era nimic pe langa amortitul limbii, bratelor, anxietate, nervozitate, tulburarea vederii si somnolenta. Atunci parca au inceput sa se manifeste cu „adversitate” toate acele „reactii” si mi s-a facut frica. Eram gata sa-l sun pe preot, care locuia acolo in sat si, deci, ar fi ajuns mai repede decat salvarea, cand a intrat pe usa Victor si s-a speriat si el.

– Arati foarte rau!

– Hm!

Si s-a uitat la hartia pe care o tineam in mana.

– Aaa! Pai daia ti s-a facut rau, ca ai citi ce scrie pe prospect!

Poate ca avea dreptate dar nu aveam cum sa sterg din minte ce citisem! Si limba parca o simteam din ce in ce mai mare.

– Incearca sa tii gura deschisa si sa respiri asa, a zis Victor. Vrei sa chem salvarea?

– Nu! Cheama direct preotul ca deja mi s-a facut somn…

– Mai bine iesi pe balcon si respira adanc…

Si am iesit pe balcon. Era o noapte minunata de toamna cu aerul inmuiat in florile de iasmin, fara cantecul greierilor, fara vant, o noapte impietrita in tacere. Un nor ratacit, ca un abur subtire venea usor catre mine dinspre sat. Nu e moartea, m-am gandit si am intrat imediat in casa, deja mai bine si m-am strecurat in pat cu Shely, care se uitase la mine de la fereastra. Si am adormit. A doua zi, o zi insorita, cu miros de fum, de frunze uscate si de ardei copt, ca intr-o

oarecare zi de toamna, m-am dus din nou la doctor.

– Te simti mai bine?

– Nu! Ma simt mult mai rau!

– Ostras! Pero por que?

– Eso mismo pregunto yo!

– Pero que pasa mujer?

– Nu stiu que pasa, dar am venit sa-mi dati un tratament impotriva reactiilor adverse.

– ?!

Si i-am explicat.

– Bine, dar si medicamentele pe care ti le voi prescrie vor avea reactii adverse…

Maamaaa! Sa stii ca are dreptate!

– Pai, stiti ce am sa fac?

– ?!

– Am sa ma duca acasa, am sa mananc salata verde cu ridichi, ulei de masline si lamaie si am sa beau un suc natural de grepfruit. Si asta cateva zile, vreo cinci.

– Excelent! Si eu fac la fel cand am probleme cu fierea. E de la stres!

Stiu ce o sa spuneti, Domnia Voastra!

Ca se poate publica, dar sa stiti ca e purul adevar.

Acum, ca mi-am revenit am putut povesti.

Valencia e un oras minunat toamna! (Zic si eu!)

NUŞA ILISIE

_____________

~„La noche de San Juan“

E o noapte călduroasă de vară şi lâncezesc în şezlong, respir greu. E vară, vară! Până şi în cântecul greierilor se simte o uşoară nepăsare, cântă încet… încurcat…

Jazminul îşi revarsă parfumul tot, tot, pe prispa casei mele. Ei, nu doar pe prispă! Chiar şi peste braţele mele obosie şi peste pleoapele-mi tremurânde… Cum de unde ştiu? Le simt grele! E vară, vară! La casa de peste drum, albă, cu terasă şi un palmier răzleţ, cu multe flori parfumate de leandru şi cu trandafiri, s-au aprins toate luminile, s-au ridicat toate obloanele şi se aud multe voci. Copiii se scaldă, încă, în piscină râzând tare şi lovind cu palmele apa încercând să prindă raza albă, de lună. Si Shely latră de nebună, pentru că i-ar păcea şi ei să se scalde, la fel de mult ca şi mie. E o căţeluşă-om! Si! Nu ar fi fost mai rău, invers? Nu ştiu de ce nu mai aud pasărea nopţilor mele, cu cântecul ei venit din ceruri, ca o magie vie şi asta mă tulbură. Parcă văd că o să adorm cu vântul-gând, furişat în părul meu, între muşcatele înflorite şi mâmgâind-o pe Shely cu buricele degetelor!… E prea cald!

Cum? E cineva la poartă? Dar lampa e stinsă şi poarta e închisă, aşa că, nu are de ce! He! Să mă uit mai bine: Luisa? Pachi? Si Barbera şi Guillermo? Ui! La virgen! Nu au somn?!

Que pasa*

Abre, tonta! Que son las once de la noche!*

– Si ce?

– Cum „şi ce”? Nu e Noaptea de San Juan?

– Ba daaa! Simţeam eu!

– Nu eşti gata? Ce uitucă!

– Ba daaa! Sunt gata!

Si mi-am şi aruncat pe mine tricoul, pantalonii scurţi, şlapii, ochelarii de soare, nu, pentru că era destul de întuneric şi fără ei, i-am pus lesa lui Shely, am aruncat în straiţă ceva din frigider, uşa nu am încuiat-o, că niciodată nu găsesc cheile şi am fugit lovindu-mă zdravăn de pragul uşii şi împiedicându-mă de furtunul cu care udasem florile.

– Mai eşti şi chioară!

– Hm!

Dar şi norocul era chior în noaptea aceea! Inchisesem portiera în grabă, încât m-am trezit cu lesa în mână şi cu Shely în drum, scheunând, aproape sugrumată! Noroc chior, că nu a pornit maşina! Ei! Doar era noaptea de San Juan când totul este magie!

Pe cer era o lună frumoasă, uşor încrezută dar inutilă pentru că plaja era luminată până departe de multe, multe reflectoare. Copiii se jucau în nisip în timp ce părinţii, bunicii şi alte rude, mâncau, râdeau, în fine, petreceau bine! Deci, plaja era plină ochi, ca şi la „Mamaia” în plină zi şi în plin sezon!

Ne-am aprins şi noi, focul nostru, am scos din straiţe ce aveam fiecare şi ne-am aşezat comod în nisip, privind relaxaţi în jur. Erau multe ruguri aprinse şi un aer de mister prinsese noaptea luna şi marea cu acelaşi cârlig. Am văzut eu!

– Hai să sărim peste foc!

– Toţi odată?

– Pe rând! Parcă nu ai ştii! Aminteşte-ţi de tot ce te-a făcut să suferi, de tot ce te-a durut şi gândeşte-te că focul va arde tot răul până la cenuşă încât nu se va mai întoarce la tine… Focul purifică!

– Păi, atunci, trebuie să săr de mai multe ori!!

Se apropia de miezul nopţii şi lumea deja se îndrepta, în grupuri compacte, spre marea întunecată şi calmă, caldă, lipită de cer, ca o reflectare în oglindă.

„Iubita mea, să ne-aruncăm în mare…”, puteam să spun, să ne-aruncăm în ceruri şi nici nu aş fi greşit prea mult! Era un moment tainic, cu fiorii unui mister! Aşa am simţit eu, atunci, că lumea aceea căuta o ieşire în larg, spre un alt continent, mai bun, mai cuminte, mai comun… Sau căuta largul dinlăuntrul ei, infinit mai ispititor… Oricum, îmi prinde mai bine să nu ştiu!

– Hai! Te-ai dezbrăcat? Gata! Intrăm în apă!

– Si dacă mi-am uitat costumul de baie?

– Ce mai conteză! Femeile trebuie să intre goale, ca să fie fertile şi sănătoase!

– Ui!

– Si pune-ţi trei dorinţe şi sări peste nouă valuri ca să ţi se îndeplinească! Ce! E prima oară!

Ca şi cum ar fi.

Mi-am pus mai multe dorinţe şi nu am sărit peste valuri. Nu am sărit, pentru că nu erau valuri în noptea aceea… aşa că, am preferat să înot.

Dimineaţa a venit cenuşie şi rece, pe plajă nu mai era nimeni, nimeni! Focurile stinse fumegau din loc în loc, vântul fugea după o hârtie mică, cu trei dorinţe scrise stângaci, risipea cenuşa răului învins pentru o noapte şi se ascundea sub aripa închisă a unui pescăruş flămând, ce ciugulea ceva dintr-o sacoşă…

Era 24 iulie, dimineaţa de San Juan…

Notă: noaptea de San Juan, 23 spre 24 iunie (vezi Sânzienele, la noi) este considerată nopatea cea mai scurtă, care marchează solstiţiul de vară. Este noaptea care îl apropie pe om de magie, atât de mult, încât crede că focul, apa, aerul vor avea puteri purificatoare asupra lui. Sunt ritualuri pline de voie bună, diferite, în întreaga Spanie, în căutarea iubirii, fertilităţii, norocului, binecuvântării, este noaptea „vindecărilor”.

NUŞA ILISIE

_________________

~Întâmplare

Astăzi, aici in Valencia, a fost o zi de vară! Lumea a început să meargă la plajă deşi nu am trecut nici de jumatatea lui mai! Am scos-o pe Shely la plimbare şi s-a întamplat că nu a vrut! Nu a vrut să se plimbe deşi e o zvăpăiată! Când suntem în Chulilla, aleargă pe câmp, fuge după fluturi, mănâncă furnici! Dar astăzi, în oraş, m-a făcut de râs! Pentru că nu am lasat-o fără lesă, s-a proptit în drum ca un măgăruş negru! Eu încercam să o conving să meargă iar ea trăgea înapoi! M-a uimit felul în care îşi cerea dreptul la libertate, pentru că, de fapt, asta făcea! Si m-a surprins cât este de încăpăţânată! O doamnă care trecea pe lângă noi, a spus râzând: “No hay perro que no se parezca al dueno!” Nu exista câine care să nu semene cu stăpânul! Si am râs amândouă, deşi nu ne cunoşteam! Si m-am gândit, cum ar fi să mănânc furnici! He!
Mă impresioneză poporul spaniol prin “deschiderea” lui, în sensul că oamenii sunt foarte deschişi , foarte comunicativi şi foarte veseli cu un spirit al umorului un pic ieşit din comun!
Când eram la un stop, în oraş, într-o altă zi, am scos capul pe geam să-l întreb pe un şofer oarecare, cum se ajunge la plaja El Saler! Si mi-a spus zâmbind, să mă ţin după el, dacă pot, dar mai întâi, să plecăm de la stop, că, ce nu văd că stăm acolo, de la trei şi atunci era cinci, tocmai apunea soarele! Si a apăsat hotărât pe pedală şi mi-a făcut semn cu ochiul, să-l urmez! După aceea am înţeles că m-a condus din politeţe, o parte din drum, pentru că la primul rond, s-a şi întors! Că ce să facă la plajă dacă tot apunea soarele!
Si ce mai admir la ei, este că socializează foarte mult. Cafeaua de dimineaţă şi-o beau în bar, cu prietenii şi barul este aproape de staţia de autobuz, aşa încât să aibă timp să urce când soseşte autobuzul. Soferul respectă cu sfinţenie orele de sosire în fiecare staţie, încât omul ştie exact când să coboare din casă şi cât să stea în bar. Aşa că aici, oamenii îşi potrivesc ceasurile, nu după Turnul Londrei, ci după mersul autobuzelor! Este totul “controlat”, ce mai!
Spaniolii au foarte multe sărbători şi toate se petrec în stradă! Am să vă povestesc, dacă îmi este îngăduit! Sunt convinsă că sunteţi bine!

_____________________