■ Victor Martin

CE ESTE LENEA ŞI DE CE TREBUIE PROTEJATĂ

Într-o revistă de cultură, un reprezentant al presei, neavând despre ce să mai scrie, a lăsat lenea la o parte şi s-a apucat să construiască un articol despre cum nu trebuie să considerăm lenea. Spunând că nu trebuie considerată un lucru dăunător, un defect, un păcat de căpetenie, o premisă a ratării, un fapt contraproductiv, dădător de nervi, urât, flasc, gras, ce miroase a stătut, trăsătură de caracter neinteresantă, inexpresivă, ce plictiseşte şi nu manifestă nimic, dezadaptativă şi antisocială, ziaristul aduce, cam în dorul lelii, o odă lenei.

Pleacă de la ideea folosului adus de statul degeaba, pornind de la concepţia actuală, potrivit căreia: munceşti sau stai, tot banii ăia îi iei. Să deschizi o afacere, e chiar şi mai rău; te costă înscrierea firmei, utilităţile şi forţa de muncă mai mult decât ai câştiga prin activitate.

Trebuie să facem o disociere între cine munceşte şi cine stă. Înainte de 1989, munceau cei deştepţi pentru a o duce bine proştii. Proştii, cei care nu munceau, îi considerau proşti pe cei apţi de muncă, pentru că munceau, nu-i aşa, „ca proştii”. Era o altă orânduire socială sau mimarea unei orânduiri sociale afirmate? Nu vom şti niciodată.

„Folosul statului degeaba” s-a extins până în ziua de azi; mimat sau real, comunismul n-a dispărut. În mentalitatea oamenilor, nici atât.

Lenea nu dezvoltă „inteligenţa, gândirea abstractă şi gustul pentru contemplaţie”, cum se afirmă, lucrurile fiind mult mai nuanţate. Paradoxal, dacă lenea se instalează la omul inteligent, e pozitivă, iar dacă se instalează la prost, e tot pozitivă, lenea confundându-se, de cele mai multe ori cu prostia. La prost, hărnicia e periculoasă.

Povestea împăratului bolnav şi a medicului său demonstrează cel mai bine, pentru totdeauna, elogiul lenei care produce randament superior, când se instalează unde trebuie. E adevărat, leneşii sunt inventatorii randamentului, dar numai leneşii inteligenţi. Pentru a-şi exersa inteligenţa, leneşul trebuie să transpire foarte mult şi, deci, tot la muncă ajungem.

„Statul degeaba” nu favorizează „insubordonarea la normele comune, uniforme, generale, banale, de gândire şi acţiune”, ci, dimpotrivă: dacă stai locului, te supui acestor norme şi taci.

Autorul articolului spune că „lenea favorizează imaginaţia, originalitatea şi eterna disponibilitate de a face ceva”. Favorizează doar imaginaţia sa, prin care îşi închipuie aşa ceva, încheind apoteotic: „lenea este, în sine, un elogiu adus ideii”. Poate ideii de lene, în sine.

Dacă termenii discuţiei sunt amestecaţi cu talent, se poate obţine o foarte frumoasă confuzie de termeni, dar cam banală. De exemplu, dacă se ia lenea ca un contrariu al activismului, nu al muncii, mai merge. Activismul, când nu e orientat spre o cauză nobilă, e la fel de nociv ca lenea.

După toate astea, autorul ia lenea, o personifică şi o face ca pe ea, spunând că: „nu e subordonabilă, nu se poate lucra cu ea, e singuratică şi singulară. E foarte teoretică, îi lipsesc abilităţile practice, gregare. E generoasă, nu are mobiluri egoiste, nu urmăreşte vreun câştig. Nu are scopuri, nici motivaţii comune, ci doar nevoi superioare. E analitică, hamletiană, filozofică”. Nu ne mai rămâne decât să deducem că lenea e o femeie frumoasă, inteligentă şi cultă, care vrea să se angajeze ca secretară şi nu poate, deoarece „de ce-ul existenţei, profunzimea ei problematică, rezidă într-o funciară lehamite” şi pentru că „lenea nu e mistică şi nici religioasă, tocmai din acest handicap al inapetenţei, născut din analiză”.

În continuarea articolului, autorul, ridicător al odei închinate lenei, îngerizează agricol, elucubrează superior, exhaustiv şi incantatoriu.

_________________

_____________________________________

RĂZBOIUL: FRICA DE RĂZBOI

Promotorii noilor strategii de apărare caută să ne inoculeze ideea că un război trebuie câştigat neapărat, chiar şi atunci când este iminentă pierderea lui. Alţii îi contrazic pe primii, spunând că războaiele mai trebuie să fie şi pierdute, să-ţi dea posibilitatea unor reconsiderări ale forţelor proprii.

Dorinţa de a învinge cu orice preţ duce la globalizarea totală a apărării, transformând-o în dorinţa de a învinge cu orice preţuri. Fiecare stat, de frică să nu piardă, într-o eventuală confruntare, îşi exacerbează la maxim organizarea autoapărării. Frica de duşman poate duce la o rezolvare, într-un fel sau altul, a unui conflict, dar frica de eşec, în perspectiva eventualităţii unei confruntări, nu duce la nimic bun. E o întrecere fără rost, în sensul globalizarii apărarii, încât aceasta, până la urmă, poate duce la o masă critică şi la o explozie, fatală pentru globul pământesc.

Când toată lumea se pregăteşte să se apere, e imposibil să nu se găsească un nebun care să confunde armele apărării cu acelea ale atacului.

Nu există un scenariu prestabilit al unui viitor război mondial, pentru că acela, daca va fi, nu se va numi “război”, ci “declic” al autodistrugerii totale, aproape instantaneu cu declanşarea. Dacă nu va fi acest declic sau se va amâna, pe o perioadă nedeterminată, atunci vom asista la o puzderie de războaie psihologice sau de uzură a habitatului celuilalt.

Paradoxal, războaiele psihologice nu sunt duse cu un duşman previzibil, ci sunt războaie duse de fiecare stat cu sine însuşi, războaie de automăcinare a nervilor, pornite de la frica de a fi învinse. La fel e şi cu uzura mediului altuia: poluarea celuilalt se întoarce împotriva ta.

Deocamdată, numai americanii sunt terifiaţi de frica de a fi învinşi de cine ştie cine şi consumă multă energie pentru a se pune la adăpost de mai mult sau mai puţin imaginate atacuri teroriste. Aspectele sunt, uneori, hilare. Au construit întîi un mic avion de recunoastere de tip Predator, iar acum au început lupta cu pericolul inefabil prin construirea micului robot Sword, o unitate telecomandată de cercetare, cu o greutate de 60 kg., menită să caute şi să dezactiveze mine terestre. Robotul e comandat de la 200-1000 de metri, urcă şi coboară scări, se strecoară neobservat în clădiri, canale, peşteri, transmite imagini luate în diferite spectre luminoase şi, la nevoie, poate fi înarmat cu o mitralieră, cu un aruncător de grenade sau cu amândouă, ca în filmele cu agenţi secreţi. Diferenţa dintre film şi realitate e că s-au testat 18 astfel de roboţi în Irak, la începutul anului 2005. Urmărirea ţintelor, astfel încât aparatul să capete o precizie şi o eficienţa infernale, cu un proiectil pentru fiecare ţintă doborâtă, nu mai este science-fiction.

Dacă americanii au construit naveta Columbia, chemând la “brainstorming” şi scriitori de SF, nu vedem de ce n-ar construi şi “pruncaruncător”-ul imaginat de scriitorul polonez Stanislaw Lem în cartea ”Ciberiada”, armă diabolică menită să marească populaţia globului, nu s-o micşoreze. Războaiele în care mor oameni au devenit mult prea convenţionale; secretul e să-ţi enervezi potenţialul adversar, lucru pe care l-au învăţat foarte bine organizaţiile teroriste. Dispariţia fizică este considerată o pedeapsă mult prea uşoară. Azi, nu se mai pune problema luptei pentru procurarea hranei, ci problema calităţii mâncării. De ce să-i pui pe oameni să se omoare între ei, cand pot muri şi singuri de stomac?

Conform “New Scientist”, Pentagonul a renunţat cu greu la o serie de preconizate cercetări, legate de obţinerea unor arme chimice, care să nu omoare, ci doar să distrugă disciplina şi moralul trupelor inamice. S-au gândit, probabil, la faptul că inamicul imaginat de conducătorii armatei poate pregăti şi el o astfel de armă şi s-au lasat pagubaşi, dar e păcat; scăderea entropiei duce la plafonare.

O bombă care să împrăştie afrodisiace în armata adversă, pentru a-i determina pe militari să se iubească unii pe alţii, fizic, nu psihic, şi să lase armele deoparte, bombe cu feromoni, care să atragă viespi furioase şi sobolani, sau stoluri de lilieci tavaliţi în substanţe incendiare sunt idei absurde, dar, se ştie, orice lucru absurd devine logic atunci când e pus în practică.

Când unii dau tonul şi se iau alţii după ei, absurdul devine şi mai logic.

_________________

O ŢARĂ CONDUSĂ DE TOŢI NU E CONDUSĂ DE NIMENI

Când forţele civile intervin împotriva intereselor ţării ne-am obişnuit să spunem că avem o „mineriadă”. Minerii au intervenit în forţă împotriva cursului firesc al dezvoltării şi democratizării României, aproape inconştient. Forţa lor oarbă şi gregară s-a dezlănţuit de la sine, fiind uşor de manipulat.

Astăzi, „mineriadele” cu mineri nu mai sunt la modă, nu mai merg; suntem, totuşi, în interiorul Uniunii Europene. Din cauza asta, cei ce învârt afaceri care ies din tiparele europenismului acceptat de formă au nevoie de metode mult mai subtile de sabotare a dezvoltării economice şi instaurare a unei democraţii reale. Orice acumulare primitivă de capital e contra dezvoltării economice. Orice sfidare a puterii poporului e contra democraţiei. Aceste reflexe ale unui conservatorism primitiv sunt întâlnite, în principal, la cei care, nu se ştie din ce cauză, au penetrat în Parlament, votantul obişnuit neştiind prea bine ce e cu ei acolo.

Cei care, cu cinsprezece ani în urmă, manevrau mase de mineri, sunt nevoiţi să participe direct la o mineriadă mult mai subtilă, în spatele uşilor închise, prin jocuri politice absconse. De la ruşinea de-a nu fi până la mândria de-a nu mai fi, politicienii vor să experimenteze, pe pielea noastră, tot felul de senzaţii tari. Pentru asta, lipsa de civilizaţie a poporului le convine de minune.

Când eşti sărac, conducătorul te iubeşte.

Când stai cu ochii pe amărâtul care nu e în stare să înţeleagă de ce e confruntat cu atâtea coşuri de gunoi, pentru hârtie, pentru cauciuc, pentru diverse metale, pentru plastic, pentru lemn, uiţi de politicianul veros, căruia îi convine atmosfera de degringoladă.

Când îţi convine, e bine în Uniunea Europeană; când nu, nu.

Peste lipsa de civilizaţie a românilor, se suprapune, firesc, lipsa lor de civilizaţie politică. Foarte greu se ridică politica la înălţimea artei de a face politică.

Cultura politică nulă a votantului e dublată de activitatea parlamentului, guvernului, presei şi preşedinţiei de a-l ţine în întuneric. România e ca o dacie cu patru volane, să conducă toate cele patru puteri ale statului. Toţi investitorii tinereţii vor să conducă. Parlamentarii vor să conducă ei, instinctiv, cât mai mult timp, incapabili să înţeleagă că orice spectacol are un sfârşit şi nu sunt ei actorii veşniciei.

Guvernanţii, posesori de averi colosale şi putere de execuţie, nu-şi imaginează nici în cele mai terifiante coşmaruri o lume fără ei. La ei, destinul trebuie să fie, neapărat, o carte deschisă; cu ranga. O problemă pe care n-o discută ei la infinit nu există.

Progresul nu poate fi indus prin sloganuri de tip: decât toată lumea la câştig, mai bine toată lumea la cules. Nu merge cu politica paşilor mici; în jurul cozii.

Într-o primă fază, o putere prezidenţială pare soluţia cea mai optimă, dar nu se poate şti niciodată cum poate evolua un conducător suprem şi în ce direcţie. Niciodată un om nu poate repeta întocmai o mare realizare. Între a nu vrea voi şi a nu vrea eu, greu se găseşte ceva.

Chiar şi presa vrea să stea la volan, să-i manevreze pe toţi, ca o supraputere, spun ei, necesară, numai că puterea cuvântului a început să se îndepărteze şi ea de realitate. Dacă tot ce citeşti în ziar e adevărat, să nu crezi o iotă; e mai mult decât adevărat: e grav.

Buturuga mică răstoarnă carul mare, prin vot universal, direct şi secret, dar nici din ea nu mai rămâne nimic. Poporul român are mult umor, dar, atunci când şi-l pierde, se cunoaşte. Nu ştim ce ne rezervă viitorul, dar, pentru asta, nu înseamnă că trebuie să ne rezumăm doar la construcţia unui trecut sigur.

O ţară condusă de toţi nu e condusă de nimeni. Există tendinţa de a inventa o Dacia cu zece uşi, să intre toată lumea, şi cu patru volane, să conducă cei mai mulţi dintre aceştia.

Oricine ar conduce România, un lucru e clar: nu dai puterea pe mâna prostului. Cum educaţia şi cultura politică, după atâţia ani de dictatură, sunt cvasiinexistente, nu se prea ştie cine poate conduce ţara. Autonomia, de orice fel ar fi, nu e valabilă decât în contextul inteligenţei şi civilizaţiei.

Actualii conducători îşi ascund ignoranţa în minciună, acest lucru fiind posibil şi prin cadrul legal creat de ei. Secretul lor e să spună atâtea prostii încât să nu se ştie câte sunt. Pornind de la a spune ce cred, sfârşesc prin a crede ce spun.

Dilema conducătorului e că nici omenia, nici lipsa acesteia, nu-l face supraom.

Noi îi înţelegem prea bine, când, în realitate, ei nu afirmă nimic. Orice guvern se prezintă cu o Carte Albă, să avem ce colora. E adevărat, la adevăr nu ajungi decât prin exersarea minciunii, dar numai dacă ai inteligenţa de a minţi frumos.

E foarte greu să pierzi o credibilitate pe care, de fapt, nici nu o ai.

Când nu eşti în stare să dai o lege simplă şi coerentă, votezi o mie de legi proaste, care să se anuleze unele pe altele. Un cadru legal stufos şi încâlcit dă poporului iluzia că e condus. În realitate, cadrul legal e atât de îndepărtat de cadrul moral, încât, cu toată bunăvoinţa, e neoperaţional şi creator de corupţie. Legile sunt făcute astfel încât să poată fi ocolite fără să se observe.

Când poporul nu mai înţelege nimic din ceea ce fac guvernanţii şi nu-şi dă seama de cine e condusă ţara, nu mai avem nici democraţie. Cetăţeanul votează emoţional, pe criterii total arbitrare, după cum i se pare că e unul sau altul, după cum i se pare că promisiunile deşarte l-ar putea avantaja sau nu. Să fii sărac şi cinstit implică întâi faptul că eşti sărac. Cei care ştiu să se apere, nu supravieţuiesc decât propriului lor mod de apărare.

Ultima şi cea mai cruntă mineriadă e îndepărtarea poporului de civilizaţie şi, ca o consecinţă firească, rezistenţa acestuia împotriva civilizării.

Lupta dintre puteri, care se sparge în capul puterii poporului, e o mineriadă care ne poate duce înapoi, în timp, chiar mai mult decât o mineriadă cu mineri.

E uşor să strigi, în mod demagogic,: „Salvaţi Pământul!”. Cine să-l salveze, dacă, într-un fel sau altul, Pământul e al tuturor şi al nimănui. Pentru a putea fi salvat de mizerie, efect de seră şi deşertificare, pământul trebuie să fie al cuiva, nu al tuturor. Se poate începe prin a se da pământurile înapoi celor care l-au deţinut, dar nu la maniera „afară plouă”. Dacă dai omului pământul înapoi doar ca să te scapi de el, după care cauţi să-l sabotezi pentru a demonstra că nu e bine ca acesta să-l deţină, mai bine îl distrugi tu, reprezentantul statului, guvernului şi parlamentului.

Devine caraghios să ceri exact ce e al tău. E încercare disperată de a face legiuitorii să râdă de ceva, iar ei să râdă de tine. Conducătorul se face că nu înţelege de ce vrea ţăranul să facă dragoste pe pământul lui şi nu pe pământul statului.

Nu reînviem nici măcar tradiţii demult apuse în Apus. Mai bine trăim degeaba, decât să muncim de pomană. Supravieţuim cu greu propriului nostru mod de a gândi.

Ştim, ce vom trăi, vom vedea, dar are vreun rost să trăim tot ce vedem? Neştiind încotro s-o luăm, stăm pe loc. Sau ne antrenăm pentru o viaţă mai bună; până la moarte. Sau ne luptăm pentru o nouă Europă: Europa de Est.

_________________

LUMEA ÎNTRE RĂZBOI ŞI PACE

Graniţa dintre război şi pace e foarte inefabilă. Pesimiştii consideră pacea ca o stare de anormalitate dintre două perioade de război. Optimiştii consideră războiul ca o stare de anormalitate dintre două perioade de pace.

Da, dar, între optimism şi pesimism, nu putem defini decât nuanţe, cum nu putem deosebi prea bine pacea de război. Unii au făcut avere în timpul celui de-al doilea război mondial, alţii au murit pe front. În perioada imediat următoare, de adâncă şi semnificativă pace comunistă, unii buzghezi proletari se simţeau în largul lor, alţii îşi dădeau duhul pe marile „şantiere” ale socialismului.

De fapt, pacea postbelică s-a numit „război rece”. Când cei ce au acumulat bani în timpul comunismului s-au săturat de atâta „pace”, s-au gândit să mărească puţin entropia şi au pus de-o „revoluţie”, „loviluţie”, „vânzoleală” sau cum i-o mai fi zicând.

Între anumite limite, războiul şi pacea coexistă. Totul e să nu se atingă pragul de sus al războiului, terorismul, aducător de nenorocire, sau pragul de jos al păcii, plictiseala.

Sătui de linişte şi bunăstare, mulţi români părăsesc Elveţia pentru a se întoarce acasă, în România, unde lupta fiecăruia cu fiecare e lucru cotidian. Războiul româno-român nu e războiul unei părţi a populaţiei cu alta, ci războiul unui popor cu el însuşi.

Frica de pace e la fel de teribilă ca frica de război. Ne face să enervăm şi apoi să tragem ponoasele. Democraţia nu e occidentală, cum sună şablonul, că nu a inventat-o Occidentul; democraţia e accidentală, aici fiind, dincolo nu, azi fiind, mâine alegându-se praful. Democraţia nu funcţionează în pace sau în luptă, ci în unitatea dialectică care poate merge de la linişte-gălăgie până la conflict încordat-luptă pe faţă. Democraţia e repetarea obsedantă a dorinţelor, amplificate mediatic, chiar şi până la absurd. Că pică în linişte sau în urma unui conflict, orice guvern cade ca o consecinţă a discrepanţei dorinţă-împlinirea acesteia, dar, ce păcat, cade cu tot eşafodajul creat de el şi lucrurile trebuie luate de la capăt.

Pacea înseamnă împlinirea tuturor viselor, deci nu există. Războiul înseamnă exprimarea tuturor dorinţelor, deci nu există. Absolută e doar relativitatea pace-război.

Lumea, în ansamblul ei, se găseşte într-o continuă pace sau într-un continuu război. Depinde cum percepe fiecare realitatea imediată. Numai dacă luăm ultimele evenimente politice de la noi din ţară, ne e foarte uşor să percepem un război civil psihologic. De ce psihologic? Pentru că, pe de-o parte, lupta directă, cu armele, a băgat frica în toată lumea şi pentru că vremea cavalerismului, cu înfruntări directe de orgolii, a apus de tot.

A venit vremea minciunii, a orgoliilor ascunse. E pace doar la nivel declarativ. Fiecare spune că vrea linişte. O linişte impusă de el, după reguli proprii, care să-l avantajeze. Pacea impusă altuia seamănă cu un război civil „rece”. Sau „călduţ”, reîncălzit la infinit.

Între războiul din Troia şi cea de-a doua conflagraţie mondială, cea mai cruntă bătălie e cea pe care o dă fiecare cu el însuşi. Unul se luptă cu boala, altul cu orgoliuldin el, altul cu timiditatea, altul cu alcoolismul şi tot aşa.

Toţi românii vor linişte, toţi românii vor consens, toţi românii vor normalitate, dar fiecare vede aceste noţiuni conform propriilor lui interese, ceea ce seamănă cu un război. Şi războaiele cu arme izbucnesc tot din conflict de interese. Suspendarea preşedintelui Traian Basescu nu a fost decât un pretext al luptei pentru avere şi putere asemănător, ideatic, cu invazia Poloniei.

Război şi pace e peste tot, dar la noi s-a acutizat. Toată lumea declară că vrea luptă contra corupţiei, în condiţiile generalizării corupţiei, până la cele mai mici şi meschine structuri administrative. Luptă, luptă, dar corupţii vor şi ei să lupte împotriva corupţiei, cu mijloacele lor specifice.

„Şi dă-i şi luptă, şi dă-i…neicuşorule”. După legi proprii. Ca să ai legi proprii, trebuie să ţi le votezi. Pentru asta, e nevoie să-ţi cumperi un loc în Legislativ.

Îţi trebuie şi o Constituţie proprie, care „să-ţi umfle muşchii”. Îţi trebuie şi o Curte Constituţională a ta, pavată adecvat cu oameni obedienţi.

Dacă o Constituţie cum este cea din 1991 era făcută pentru a te îmbogăţi post revoluţionar, mai mult sau mai puţin legal, iar cea din 2003 era menită să-ţi legifereze averea, o eventuală nouă Constituţie e menită să dea şi putere mai mare conducătorilor îmbogăţiţi.

Şi vine un preşedinte cam „nebun” să încurce desfăşurarea „normală” a lucrurilor şi să spulbere starea de „normalitate”. Normalitatea, reprezentată prin lupta dintre şacali, e tulburată. Şacalii nu se mai pot lupta „în linişte”, lucru anormal. Atunci, tulburaţi de la lupta lor în pace, se reped cu toţii la iepurele care îi înjură de pe margine. Neputând să-l prindă, supun la vot şi hotărăsc că nu e de competenţa lor să alerge ca proştii şi pasează această cinste poporului.

Şacalii pierd lupta prin neprezentarea poporului la alergări, dar nu moare nimeni din cauză că este criticat de pe margine de iepuraşul ţopăitor. Şacalii sunt nevoiţi să audă tot timpul o voce supărătoare, care le tot critică metehnele, dar e bine şi aşa, deşi cam enervant. Pacea aparentă, în loc să aducă normalitatea junglei politice, ascute lupta. Bucuros că nu e prins, iepurele devine şi mai obraznic şi, ca reacţie adversă, şacalii dau pe-afară de mitocănie.

Învinşi de oboseală, politicienii trec cu arme şi bagaje în tabăra iepuraşului, elaborarea unor metri cubi de legi fiind foarte profitabilă, şi se instaurează o pace aparentă a lipsei bâzâitului în ureche, cea mai profitabilă formă de război, psihologic sau nu.

Elaborarea unor legi din care să nu câştige nimeni e sursă de somn bun. Dacă vrei să n-o păţeşti, taci din gură, nu te foloseşti de lege; pentru că se folosesc alţii mai bine de ea, pentru că orice cadru legal interpretabil e suspect. În pace, legea e folosită în fel şi chip. În război, există nişte declarate „legi ale războiului”, dar, de fapt, nu mai există nici o lege.

Între pacea legilor proaste şi războiul bunului plac nu sunt diferenţe notabile.

Dacă războiul e neînţelegerea voită, nu înseamnă că pacea e înţelegerea întâmplătoare. Când te prefaci a confunda ţigănia, care poate fi specifică oricărui popor, cu reprezentantul etniei respective, înseamnă că eşti predispus conflictului. Când vrei să confunzi un mod de comportament cu atitudinea rasistă, înseamnă că poţi confunda orice.

Când nu vrei, nici o lege nu e fundamentală, nimic nu e atât de fundamental încât să aducă linişte şi pace. Nici măcar la nivel virtual, unde poţi da pe-afară.

Computerul şi generalizarea vieţii virtuale a adus viaţa reală în derizoriu. Şi luptele infinite, şi orice formă de pace profundă, la fel. Lupta reală devine un joc, unde tactica şi strategia merg, de la nivelul unui coeficient de inteligenţă superior, până la şmecherie, şiretenie, culminând cu hoţia şi escrocheria. Luat în joacă, războiul se confundă cu pacea; poate fi reluat, cu alte personaje, în câte feluri de medii ambiante vrem. „Războiul” şi „pacea” lui Lev Tolstoi sunt mult mai emoţionante şi durabile decât luptele duse de Napoleon prin buduare şi pe hărţi. Pare mai adevărată ideea de om decât omul însuşi. Timpul se condensează; clipa se opreşte mai multe minute. Chiar şi când se odihneşte, istoria nu ia niciodată pauză. Războiul şi pacea sunt acelaşi lucru, o lungă istorie, în funcţie de modul cum le percepe fiecare.

Pacea poate avea un caracter terorist şi războiul poate fi de o largă concentrare edilitar-gospodărească, cu o poliţie care face uz de gaze lacrimogene de bună calitate, cu un număr de infracţiuni care depăşeşte numărul infractorilor sau cu tăietori de lemne care se comportă ca-n codru.

Cine nu rezistă psihic, dispare din joc; dispare cu banii, la vilă, undeva, la ţară. Nu moare nimeni. Viaţa poate fi pacea sau războiul pe care ni le dorim, de bun gust sau de un gust îndoielnic.

Chiar şi în războiul modern, cu arme sofisticate, se copiază modelul virtual. Duşmanii se întâlnesc doar întâmplător, iar victimele sunt, de cele mai multe ori, colaterale. Războiul în pace nu produce eroi; numai erori.

Închei prin evocarea povestirii a unui scriitor umoristic maghiar. El descrie cum se suie lumea într-un autobuz aglomerat, cum se îmbrânceşte şi cum se jenează reciproc. La un moment dat, un bărbat calcă o doamnă pe picior. Aceasta urlă şi înjură. Soţul femeii îl plesneşte pe agresor peste faţă. Agresorul vrea să-i dea un pumn soţului femeii şi, din greşeală, rupe dintele altuia. Cel cu dintele vrea să-l pocnească pe agresor cu mânerul umbrelei şi îl nimereşte în cap pe un cu totul altul, care stătea liniştit pe scaun. Cel lovit în cap suferă o comoţie cerebrală şi moare. Scandal, înjurături, frână bruscă, salvare, morgă. Finalul: „Turcia declară război”. „Bine, bine, îl întreabă un reporter pe scriitor, are loc o tevatură cu deces, dar de ce trebuia să declare Turcia război Ungariei”. „Pentru că omul ucis cu umbrela era consulul Turciei la Budapesta”, răspunde scriitorul.

Războiul e când faci din ţânţar armăsar, iar pacea când faci pe dos. Războiul e maximizare ideatică a realităţii mărunte, iar pacea o minimizare e enormului până la banalitate cotidiană.

Pace vouă!

_________________

DISCRIMINAREA, LA NOI ACASĂ

E frumos că s-au scos de sub spectrul penalului insulta, calomnia, vagabondajul şi adulterul. Dacă nu erai atent pe unde calci, orice neavenit te putea da în judecată pentru insultă sau calomnie şi îţi cerea şi pe tac’su, şi pe mă’sa ca daune morale. Prin incriminarea vagabondajului, cu „bunăvoinţa” justiţiei, puteai să-ţi iei adio de la turismului cu bani puţini, cu rucsacul în spate, şi de la dormitul prin şure sau gări. De la Angela Merkel, actualul cancelar german, care a „vagabondat” şi prin România, în vremea studenţiei, să vadă ce n-a văzut şi să fie pregătită pentru orice, până la badea Gheorghe Cârţan, care s-a dus la Roma pe jos, să vadă cu ochii lui Columna lui Traian, toată lumea era suspectă de vagabondaj. Adulterul nu-şi avea locul în penal decât pentru a-l exacerba, deoarece, se ştie, când o căsnicie scârţâie, n-o mai salvează nici dracu’, darămite secretarul organizaţiei de bază.

Cu voia judecătorilor, aceste acuzaţii aveau un caracter abscons, cu multe implicaţii stresante, dar actualii legiuitori au găsit un înlocuitor mai subtil, mai greu de ocolit şi cu o plajă de desfăşurare mult mai largă: discriminarea.

Discriminarea e greu de ocolit pentru simplul fapt că se găseşte în fiecare dintre noi, încă de la Adam şi Eva. Bărbatul şi femeia au fost zămisliţi în mod discriminatoriu. E o discriminare pozitivă. Nu poţi spune unui bărbat hormonal adevărat „măi, femeie!” sau invers. Familia însăşi e o discriminate în sine, fiind formate din elemente în contrast. Dacă nu fluieri după o femeie urâtă, să nu credeţi că aceasta e discriminare, cum aţi putea crede.

Ar putea exista o discriminare după felul cum se îmbracă fiecare. Nu există; fiecare e regele eleganţei lui de 3 lei.

Termenul de discriminare pozitivă a fost introdus chiar de cei în rândul cărora ne-am integrat la 1 ianuarie 2007. Nu se poate ca autorităţile române, competente, să nu fi ştiut acest lucru.

Lipsa discriminării ţine de tutela normalului, mult înainte de a junge la tirania normalului, iar ţara noastră, după canoanele europene, numai normală nu e. Când o lege, articol sau chiar un simplu paragraf de lege nu reprezintă nici pe departe normalul, ci instrumentul de a normaliza, atunci când nu are ce normaliza sau e prea banal să facă asta, poate duce la excese, interpretări şi discuţii interminabile. Stai, uneori, şi te întrebi dacă stuful legislativ nu e introdus pentru a abate atenţia lumii de la adevăratele probleme şi valori.

Când intervine anormalitatea, apare şi discriminarea. România e plină de discriminare, pentru că e plină de anormal, din spirit de frondă, din dorinţa de a fi altfel, din prostie, din orice. Microbiştii se pot considera discriminaţi când nu sunt lăsaţi pe terenul de fotbal, să spargă scaune, să arunce petarde, să ţipe, pentru că aşa percep ei anormalul, ca pe ceva obişnuit. Pentru ei, anormalul e ceva normal. La fel, pentru cerşetorii care ne inoportunează tot timpul cu prezenţa lor mai mult decât insolită. La fel,

pentru cei ce scuipă pe jos. La el, pentru cei ce vorbesc urât.

Unele categorii de oameni, la care discriminarea se găseşte în ei, ca abatere de la normal, au acum apă la moară să afirme că anormalul lor e mai normal decât normalul.

Dacă, până acum, unii erau deranjaţi de prezenţa altora, acum sunt deranjaţi chiar şi de propria lor prezenţă în mijlocul altora.

Mai nou, şi homosexualii, şi lesbienele, şi travestiţii vor să fie văzuţi. Vor să înfieze şi copii. Ei se simt discriminaţi, dar nu ştii ce să discriminezi mai întâi, hormonii predominant masculini, hormonii predominant feminini, lupta cu preceptele biblice sau exhibiţionismul.

Hibrizii rasiali sunt şi ei nişte entităţi indecise, care, dacă nu renunţă la ideea superiorităţii uneia dintre rasele ce-i compun, devin extremişti politici. În acest caz, întregul nu poate fi format dintr-o jumătate întreagă. Jumătatea se poate afirma doar cultural şi etnic. Unele etnii nu pot exista dacă nu fură sau nu deranjează; acestea sunt discriminabile. Nu are nimeni nimic cu existenţa unor comunităţi religioase sau etnice într-o izolare totală; acestea, discriminând lumea în care trăiesc, se autodiscriminează singure, în mod pozitiv.

Discriminare pozitivă nu înseamnă faptul că negrul nu se poate aşeza pe banca albului, ci faptul că nici albul nu se poate aşeza pe banca negrului. Discriminare înseamnă atunci când negrul are toate drepturile albului, dar mai vrea şi drepturi în plus. Bunul simţ te face ca, atunci când eşti în curtea altuia, să te comporţi după regulile curţii, nu să vii cu propriile tale reguli.

Decât să fie cineva discriminat pozitiv pentru că e altfel şi e imposibil să fie ca toţi ceilalţi, mai bine să nu fie discriminat deloc, şi-au spus legiuitorii, şi să fie aspru pedepsiţi cei care discriminează. Bine, dar şi asta tot o discriminare e.

Problema micilor minorităţi nu e discriminarea, ci faptul că este făcută cu ură. Problema nu e nici măcar faptul că majoritatea discriminează o minoritate sexuală, socială, sportivă, rasială, religioasă, etnică sau de altă natură, deoarece, în cele mai multe cazuri, majoritatea ignoră minoritatea, atunci când nu e ostentativă. Problema cea mai gravă este atunci când minoritatea vrea să fie neapărat şi imperativ băgată în seamă şi, mai mult, o face cu ură.

Se ştie, din istorie, că minorităţile mici au dat şi dau cele mai crunte mafii economice sau reţele teroriste. Încep prin a vrea şi termin_ prin a vrea să fie. Minoritatea, spre deosebire de majoritate, vrea tot timpul să demonstreze ceva. Minorităţile par a avea mai multe valori, nu pentru că au, ci pentru că se fac vizibile. Într-un fel se vede o monedă pe o masă şi altfel pe un teren de fotbal.

Nici micile discriminări, nici o perdea de fum generalizată, prezentată drept discriminare, nu pot fi împrăştiate prin lege.

Abia acum, când noul cod penal ne-a făcut să conştientizăm discriminarea, ne-am uitat şi noi în jur şi am văzut că, exact din cauza acestei puneri în lumină, nu vom scăpa niciodată de mai marile sau mai micile noastre discriminări. De multe ori, dacă uiţi de el, focul se stinge de la sine. Amintindu-ne că avem şi noi un foc, l-am băgat în Codul Penal şi vom turna o găleată de apă peste el, să vadă toată Europa ce fum scoate.

Acest cod ne-a făcut conştienţi exact de faptul că, tot ce considerăm lege a contrariilor, generatoare de evoluţie politică sau socială, e, de fapt, discriminare.

Atâta timp cât, într-un fel sau altul, toţi discriminăm şi suntem cu toţii discriminaţi, nu are nici un rost să conştientizăm cu forţa acest lucru. Să conştientizăm prin lege, nici atât. Dacă nu e inoportunat, nimeni nu discriminează.

Bolnavii nu sunt discriminaţi pentru că sunt bolnavi, ci pentru că ne pot îmbolnăvi; e vorba de sănătatea socială, nu de sănătate. La fel, discriminarea celor cu „origine nesănătoasă”, cărora li s-au luat bunurile, nu are nici o legătură cu sănătatea, ci cu politicul, juridicul, socialul, economicul şi chiar culturalul.

Concluzia celor care au băgat discriminarea într-un cod penal ar fi trebuit să fie faptul că nici o discriminare nu e bună, când e astfel conştientizată; poate fi artificială. Nici chiar discriminarea dintre cei discriminaţi şi cei nediscriminaţi nu duce undeva, nici discriminarea dintre discriminat şi discriminator.

Au dispărut insulta, calomnia, vagabondajul şi adulterul, dar au rămas mitocanii, egocentricii, vagabonzii şi cei care calcă strâmb, să se afirme. E o discriminare faţă de ceilalţi. Aşa cum ne luptăm cu corupţii şi lăsăm corupţia în pace, aşa ne vom lupta cu discriminatorii şi vom lăsa discriminarea în pace.

Unii confundă prea uşor critica obiectivă, menită să schimbe lucrurile în bine, cu o imaginară discriminare a subiecţilor criticii. Dacă mie îmi spune cineva că am un neg pe nas, nu înseamnă că e discriminată categoria oamenilor cu negi pe nas. E o simplă constatare.

Extrapolând, în funcţie de acela care face intrepretarea, paradoxal, chiar şi critica făcută din interior, în vederea îndreptării unor anomalii, poate fi interpretată ca o discriminare, ca lipsă de naţionalism sau patriotism, ca insultă, calomnie, trădare. În condiţiile în care nu ducem lipsă de judecători de ocazie, turnarea conceptelor în tot mai multe tipare de lege e o întreprindere periculoasă pentru toată suflarea.

_________________

CONSTITUŢIA DIN 1991, CONSTITUŢIA DIN 2003 ŞI ALTELE

Vorbind metaforic, aşa cum se vorbeste în România dacă nu vrei s-o păţeşti, avem o Constituţie mai mult fizică. Dacă tot avem Constituţie, e bine să ne folosim de ea. În fel şi chip. N-o să-i lasăm pe cei care sapa prin Curtea Constituţională să moţăie.

La un moment dat, a murit primarul unui oraş. Remarca unui cetaţean a fost că: Lasă, domne, că oraşul merge prost şi fără el. Că un oraş poate să meargă chiar mai bine decât rău fără primar, e alta poveste. E povestea cu poliţistul, care, dacă-l pui în intersecţie, încurcă toată circulaţia. Lipsa lui face ca acestă circulaţie să nu mai fie încurcată de cineva, dar nici fluidizată să nu fie.

Constituţia e percepţia fiecăruia că lucrurile sunt mai mult fizice, nu şi psihice. E ca şi cum ai vrea să sari peste o prăpastie, ştii că ai pregătirea fizică necesară, dar nu ştii dacă nu cumva îţi joacă psihicul vreo festă, exact atunci când îţi iei avânt.

În 2003, actualul preşedinte al PD, unul dintre cei mai ardenţi susţinători ai schimbării Constituţiei din 1991, a luat-o la goană spre o nouă lege fundamentală. Dânsul nici nu visa că va veni la putere în 2004 şi că, pentru a guverna, are nevoie şi de structurile locale, acaparate în cvasitotalitate de PSD. E greu de crezut, dar la noi moralitatea cu legalitatea nu se prea împacă. E moral să vrei să-ţi îndeplineşti promisiunile făcute la alegeri, dar nu cu o Curte Constituţională dominată de opoziţie. Cu o astfel de „curte”, care acţionează strict legal, nu moral, Constituţia din 2003 e corect mimată, ea fiind proiectată pentru necesităţile proaspăt îmbogăţiţilor din PSD, care se credeau veşnici. Formal, aceştia nu mai sunt la putere; practic, acaparând cea mai mare parte din economia ţării, sunt. Constituţia votată în 2003 e împotriva moralei tuturor, dar e votată de popor şi păzită de Curtea Constituţională. Întrebarea este dacă această constituţie mai e actuală, în condiţiile în care lezează simţul critic şi morala celor mai mulţi oameni, în circumstanţele actuale. Constituţia trebuie să ne facă să trăim în certitudine, nu să ne fabrice certitudini.

Orice fisură politică, cum vedem, duce la o şi mai mare fisură economică. În 2003, chiar actualul preşedinte al PD a fost păcălit, lucru care nici pe actualul preşedinte al ţării nu l-a făcut mai puţin naiv.

Din aceste cauze, înainte de a vota o lege fundamentală, cum este Constituţia, ar fi bine să se voteze o „lege a bunului simţ”, sau măcar o Constituţie de bun simţ, unde să primeze morala, nu să se instituţionalizeze imoralitatea special generalizată. Asta, în cazul în care morala nu e şi ea golită de conţinut.

Nu ştim dacă e bine sau rău că avem o Constituţie; ştim că, dacă nu suntem pregătiţi psihic, aceasta e mai mult sau mai puţin fundamentală. Nimic nu e absolut; doar relativitatea. Nimic nu e fundamental; doar fundamentul. Constituţia o fi ea fundamentală, dar într-un anumit context politic sau istoric. Şi nu pentru oricine; doar pentru cei care şi-au pus oameni să o apere de intruşi. Din 2003 încoace, s-a dovedit faptul că o constituţie nu este legea de bază a unei ţări, ci o astfel de lege fundamentală este dată sau modificată după cum o cer interesele de moment ale uneia sau alteia dintre conduceri. De atunci şi până acum, n-am făcut decât să ne întărim convingerea că orice constituţie am avea, trebuie s-o respecte doar cei care nu sunt la putere. La modul de gândire românesc, prin care se consideră că e constituţional ca, dacă ai pâinea şi cuţitul, să faci ce vrei şi să respecţi doar legile care îţi convin, statul nostru este democratic doar în declaraţii. În realitate, nu e democraţie atunci când Puterea îşi pavează o Curte Constituţională doar cu oamenii ei. E şi normal ca aceştia să spună că tot ce fac stăpânii lor e constituţional. O constituţie poate fi oricât de bună sau oricât de rea; acest lucru e neinteresant. Interesant e ca această lege să concorde cu interesele conducerii de moment.

Dumnezeu a făcut lumea împărţită, dar a făcut greşeala să lase pe mâna acesteia, nu doar legile fundamentale, ci şi pe cele divine, astfel încât mulţi cred că dreptatea şi adevărul trebuie împărţite în consecinţă. Cei mulţi şi puternici constituie esenţa democraţiei, nu cei mulţi şi slabi. Mai grav e când cei puţini şi puternici, cei care deţin pârghiile conducerii celor mulţi şi proşti, se înmulţesc peste măsură, nu mai au loc unul de altul şi, pentru a se elimina, sunt în stare să interpreteze şi cartea de bucate în interes propriu.

O lege care e făcută astfel încât să nu fie pentru toată lumea, fundamentală sau nu, nu există. Ştim că, trăind obişnuit, dacă nu pomenim nimic despre Constituţie, aceasta rămâne o broşură pe care ai cumpărat-o sau nu, pe care ai citit-o sau nu, iar lucrurile merg mai bine sau mai prost, dar merg. Nici mai bine, nici mai prost, ci obişnuit. Când începem să ne întrebăm ce este şi ce nu este constituţional, ieşim din rutina traiului de azi pe mâine şi intrăm în insomnia publică.

Şi, ce face românul când nu doarme la serviciu? Se întreabă dacă e mai bine să ai o Contituţie pe care, în lipsa unui cadru legal coerent, s-o aprofundezi după cum ţi-e felul sau să ai, ca englezul, o percepţie formală asupra binelui şi răului.

Când s-a pus problema votării Contituţiei unei Europe din ce în ce mai mare, mulţi europeni şi-au făcut socoteala că e periculos să pui pe hârtie nişte principii. Principiile nu sunt imuabile, ci se schimbă tot timpul. Nu are rost să baţi în cuie frazele unei anumite conduceri europene, ca să vină altă conducere, cu alte fraze. Lucrurile merg la fel de bine sau de prost şi fără un text, menit să dea de lucru unor aparători sau denigratori ai lui. Mâine, rolurile aparătorilor şi denigratorilor se pot schimba.

Orice text are valoare, cu condiţia să vrei să-l respecţi sau, dacă nu vrei, să existe un text care să te oblige să-l respecţi. Da, dar dacă nici pe acest al doilea text nu vrei să-l respecţi, trebuie să existe un al treilea text care să te oblige să respecţi al doilea text, care să te oblige să-l respecţi pe primul. Când omul e neam prost, putem merge cu raţionamentul până la infinit.

Când votăm, nu ştim dacă vom avea un preşedinte, un guvern şi un parlament de valoare. Probabilitatea ca aceste trei entităţi să slujească toate odată democraţia e foarte mică. Atunci, se pune problema ca una dintre ele să dicteze celorlalte două, spre binele şi bunăstarea poporului, cum sună sloganul. Acest lucru e la fel de problematic; nu poţi şti dacă nu ai ales un preşedinte tiran, nu se ştie dacă nu cumva, prin votul tău, nu generezi un guvern slab, nu se ştie dacă parlamentul va fi format din hoţi. Când nimeni nu e predispus la concesii, toată lumea e predispusă la abuzuri.

Poporul român nu are intuiţie politică deoarece nu are cultură politică, iar primii analfabeţi politici sunt chiar oamenii cultivaţi, care stau în turnul lor de fildeş. Starea de anesteziere comunistă nu dispare odată cu dispariţia sistemului.

În 2003, poporul român, care e obedient faţă de orice fel de putere, nu avea cum să intuiască ce va fi şi nici nu avea de ce. Cetăţeanul a învăţat că nu e important să aibă vreun drept, ci să i se dea dreptul. Pentru asta, stă, aşa, pe-o parte, ca ciobanul în bâtă, şi aşteaptă să i se recunoască ce are.

Într-o dictatură structurală, cum a fost cea comunistă, reflexele autoritare au penetrat, după chipul şi asemănarea tătucului, până în cele mai de jos pături ale societăţii, unde paranoia e atât de pregnantă încât, dacă n-are subalterni, omul îşi dictează singur, în oglindă. Textul Constituţiei unui popor ieşit dintr-o dictatură e literă goală; el se adresează oricui şi nimănui, lucru care îl face cu atât mai interpretabil.

Poţi modifica la infinit Constituţia unei orânduiri care încă nu există.

Preşedintele, guvernul şi parlamentul de azi sunt o oglindă a unui popor învăţat să fie condus cu mână de fier, obişnuit cu faptul că de sus nu poate să vină decât lucruri rele, taxe, impozite, şomaj, salarii şi pensii mici, cozi, obrăznicie, minciună, dezorganizare.

„Cum o dai, cum o-nvârteşti, tot prost o nimereşti” e esenţa parodică a spiritului mioritic românesc. Ce-i trebuie unui astfel de popor Constituţie? Nu poţi şti niciodată dacă republica prezidenţială e mai bună, „de fapt sau de drept”. Nici dacă Parlamentul ne împarte lapte şi miere din butoaiele pe care şi le votează zilnic. Nici dacă vreun premier ne dă undiţa mult promisă şi instrucţiunile ei de folosire, în condiţiile în care guvernul pescuieşte în ape tulburi.

Fără o Constituţie, cetăţeanul poate fi lăsat în pace; cu fraze de Constituţie, mai bune sau mai rele, nu. Dacă prin curtea Constituţiei bântuie stafii, de la stafiile conflictului de interese până la stafiile fostei Securităţi, boala e şi mai acută.

În 2003, anul când a fost votată ultima lege fundamentală a României, presa ne-a bătut la cap că avem nevoie de o „nouă Constituţie”; presa guvernării din acel moment. Asta, deoarece „Constituţia din 1991 a fost una a tranziţiei, a nevoii unei ordini noi”, iar „Noua Constituţie” trebuia să fie „una a durabilităţii, a stabilităţii, a valabilităţii pe termen lung şi foarte lung”, cum se specifica. E şi normal; cei ce îşi constituiseră o Curte Constituţională după chipul şi asemănarea lor şi voiau o Constituţie pe acelaşi calapod nu visau că vor fi îndepărtaţi în 2004 de la putere.

La presiunea Vestului, Petre Roman, premierul din 1991, ne-a dat prima Constituţie post-revoluţionară. Avea nevoie de ea ca de apă, multă apă, pentru a liberaliza preţurile şi a da drumul la privatizare, numai că aceste acţiuni, în condiţiile ţării noastre, au adus haosul. Liberalizarea preţurilor a permis „inginerii financiare”, iar privatizarea forţată aducerea înapoi, la putere, a foştilor activişti şi securişti, care aveau banii. Dată în interesul forţelor FSN-iste, constituţia din 1991 avea un defect major: în loc să garanteze, proteja proprietatea. Atunci trebuia „garantată” proprietatea, nu în 2003, când s-a format o neoburghezie proletară. După ce îmbogăţiţii Revoluţiei îşi vor fi făcut suma, Constituţia din 2003 a îndreptat această racilă, dar n-a fost o corecţie, ci o nedreptate şi mai mare, care trebuia să fie acoperită de o lege, după modelul: când răul se generalizează, trebuie legiferat.

Pe lângă un tam-tam înfiorător, acestea sunt premisele care i-au făcut pe mulţi să se îndoiască de unele abordări ale noilor principii constituţionale. La polul opus celor care se îndoiesc de orice, se găseşte marea masă a celor care, dacă tot n-au de ce să se îndoiască, nu se îndoiesc de nimic. E foarte greu să-l faci pe simplu cetăţean să-şi formeze o opinie personală, când îi e mai uşor să adopte o opinie comună.

Datorită mulţimii lor, neajunsurile Constituţiei din 2003 se văd greu, un fel de a nu vedea copacii din cauza pădurii. Asta dacă are cineva timp şi dispoziţie să vadă.

Constituţia din 1991 a fost una a „tranziţiei” către polarizarea societăţii în foarte săraci şi foarte bogaţi. După 2003, era nevoie de o nouă polarizare. „Nevoia” unei „ordini noi” continuă şi azi, spre durabilitatea noii ordini a mafiei instituţionalizate şi nevoilor ei, deoarece suntem singura ţară din lume în care şi mafia era nevoi.

„Noua Constituţie” nu a făcut altceva decât să ne promită „durabilitate”, „stabilitate” şi „valabilitate”, pe „termen lung şi foarte lung”, adică până la Sfântul Aşteaptă al integrării noastre efective, vizibile, în UE şi NATO. Până atunci, durabilă, stabilă şi valabilă nu va fi decât o stare anormală de lucruri, acea „ordine nouă” promovată de Constituţia din 1991, 2003 şi altele.

Văzând toate astea, îţi vine să te întrebi ca du Gaulle ce a fost mai rău, al Doilea Război Mondial sau Constituţia din 1958, şi să te apuci de scris cărţi de înşirat principii considerate general valabile. “Pluralismul politic”, „separaţia şi echilibrul puterilor în stat”, „liberă iniţiativă”, „proprietate privată”; ce frumos!

Fie că o Constituţie generează conducători proşti, dar sinceri, fie că aceştia sunt nişte mincinoşi, esenţial e că poporul roman îşi găseşte foarte greu conducătorul. Poate dacă ar renunţa să-l mai caute…Ca să împarţi dreptatea, trebuie să ai cui. Dacă se împarte dreptatea, trebuie să fie cine să o facă. Avem un carnaval prost organizat; nimeni nu poartă masca lui.

_________________

ADEVĂR, NEADEVĂR, MANIPULARE

Discursul politic poate fi între adevăr şi neadevăr sau între manipulare şi lipsa de eficienţă. Atunci când un om politic spune adevărul, este lipsit de eficienţă. Rareori adevărurile fruste pot capta atenţia eventualilor votanţi. Omul politic nu poate manipula prin adevăr decât rareori şi numai în cazul în care are un scop prestabilit, transmis lui de auditoriu.

Un astfel de caz, foarte complex din punct de vedere psihologic şi filozofic, este mitingul prelungit, numit „Piaţa Universităţii”, din 1996. Cei din piaţă au transmis un mesaj obsedant că vor schimbarea. Domnul Emil Constantinescu a receptat mesajul şi a câştigat alegerile prezidenţiale spunând o serie de adevăruri dureroase. El putea câştiga alegerile chiar dacă spunea neadevăruri, dar a spus adevăruri ca să nu spună aceleaşi lucruri ca şi adversarul său. Principalul lucru era că venea în întâmpinarea unei dorinţe, nu că spunea adevărul sau nu.

După ce s-a produs schimbarea dorită, totul s-a dovedit a fi un fals, iar domnul Constantinescu a pierdut tot auditoriul, care, de fapt, l-a avut doar o clipă: clipa alegerilor. După asta, s-a dovedit a nu fi un bun politician. Cum singur a afirmat, dânsul nu a spus, tot timpul, decât adevăruri. Adevărurile, care nu sunt deloc specifice luptei politice, au nimerit în gol. Oamenii aşteptau altceva, nu doar principii.

Acum, după atâta timp, se dovedeşte că domnul Emil Constantinescu n-a învăţat nimic; spune adevăruri dureroase care nu interesează pe nimeni. Adevărurile astea nu sunt dureroase decât pentru el; se luptă cu morile de vânt şi se miră că nu este ascultat. După ce a câştigat preşedinţia, în loc să vină în întâmpinarea nevoilor poporului, l-a hrănit, în continuare, cu principii iluzorii. După ce Alianţa Civică i-a construit o imagine de om dintre oameni, adică din societatea civilă, d-l Constantinescu s-a dezis de creator şi a pierdut. La Petre Roman, cel care putea să coboare între cei din Piaţă, cu aura sa de revoluţionar în pulovăr, şi să devină preşedinte, alegerea a fost şi mai grea. Să devină democrat peste noapte nu-l lăsa trecutul, aşa că a ales să se pună de-a dreapta celui care nu-l dorea şi nu-l doreşte nici azi, oricâte Forţe Democrate mici şi vioaie ar inventa.

Zadarnic au aşteptat cei 15.000 de specialişti să fie puşi în funcţii de conducere de Emil Constantinescu; ei nu erau altceva decât un mod de-a mai capta un eşantion electoral. Ei nu erau o minciună; erau afirmaţi de preşedinte. În politică, nu există minciuni; există neadevăruri. Specialiştii afirmaţi de preşedinte nu erau o minciună, ci o metaforă politică, un neadevăr. În politică, neadevărul este principiu esenţial. Este un adevăr lipsit de orice fundament real; atât de lipsit de fundament real, încât poate fi luat chiar şi ca adevăr imuabil.

Acesta a fost un caz mai special, unde inteligenţa unui preşedinte a creat altora doar iluzii, până a reuşit să-şi creeze singur o aură de imaterialitate în faţa electoratului. În felul ăsta, s-a ratat singur, n-a avut nevoie de duşmani.

Dacă acest caz poate fi analizat la infinit, manipularea prin neadevărurile numite „jumătăţi de adevăr” este ceva obişnuit. În 2004, Alianţa D.A. a câştigat alegerile pe o singură carte: cota unică de impozitare de 16 %. Când au auzit cuvântul „unică”, majoritatea electorilor au crezut că este vorba să li se ia 16 % şi atât. Nu li s-a explicat că votează doar jumate din ceea ce speră ei, adică doar înlocuirea impozitării în trepte a venitului cu o impozitare unică. Oamenii au crezut că li se ia un bir (în turcă, 1 % din orice venit) unic. N-au fost minţiţi; li s-a spus un neadevăr. L-au acceptat cei care ştiau că sistemul e mai simplu decât cel în trepte de venit şi s-au păcălit cei care au votat o dorinţă: dorinţa de a plăti mai puţin. În realitate, „cota unică” sau „în trepte”, totuna.

Cei care au câştigat alegerile cântând pe coarda cotei unice n-au decât vina de a fi venit în întâmpinarea speranţei unor naivi.

Cei care vor mai câştiga alegerile, în 2008 sau la anticipate, au destule neadevăruri de probat în faţa publicului. De exemplu, un as în mânecă poate fi „un milion de locuri de muncă”. Cine controlează dacă s-a creat vreun loc de muncă? Dacă se creează câteva sute de mii de locuri de muncă, cine controlează dacă nu cumva s-au desfiinţat două milioane?

Un neadevăr este şi integrarea în Uniunea Europeană. Multă lume şi-a dorit integrarea şi nu a ştiut de ce. Cei în care aveau, pe moment, încredere le-au spus că e bine, iar ei au crezut. Dacă religia spune că e bine să crezi fără să-ţi pui întrebări, de ce n-ai face-o? E mai simplu.

Rar, puţine adevăruri pot manipula şi numai dacă răspund dorinţelor. Mai des, cu neadevăruri, poţi manipula. Când ai manipulat prin adevăr şi nu răspunzi dorinţei, dai dovadă de ineficienţă politică. Poţi fi ineficient şi dacă foloseşti neadevărurile până la epuizare; din când în când, trebuie să imaginezi altceva. Deci, reţeta succesului manipulării maselor este neadevărul proaspăt.

Pentru ca neadevărul proaspăt să ţină, trebuie îmbrăcat frumos în haina brează a cuvintelor. Există două feluri de discurs: discursul simplu, asemănător limbajului popular, fără neologisme sau floricele stilistice, a la Traian Băsescu, în care ascultătorul se simte afirmat, şi limbajul cu retorică amplă, plin de didacticism, a la Corneliu Vadim Tudor, care îl face pe vorbitor să se afirme doar pe el. E de la sine înţeles că vorbeşti electoratului despre necazurile sale, nu despre ale tale. Publicul aşteaptă ajutor de la politician, nu invers. După aceea, dacă politicianul ajuns începe să-şi rezolve necazurile pe seama şi, mai ales, pe banii electorilor, e altă poveste.

În primul caz, e vorba de paranoia pe care o induci electoratului. În cazul al doilea, e vorba de paranoia pe care ţi-o induci singur.

Manipularea e rezultatul împachetărilor în cuvinte meşteşugite a dorinţelor celor ce ascultă. Ea ţine cât ţine, doar în măsura în care rezolvi câte ceva din jumătatea de adevăr cu care ai câştigat alegerile. Procentul de implicare în acţiune trebuie să nu depăşească limita plictisului. Traian Băsescu e preşedinte jucător, dar poate să atingă, din neatenţie, pragul plictiselii electoratului său. Plictiseala vine atunci când preşedintele începe să joace singur, iar electoratul de încredere începe să devină doar privitor. Dacă ai intrat în horă, joacă, dar lasă-l şi pe altul să joace!

La un moment dat, omul se poate întreba de ce se bagă preşedintele chiar şi unde nu-i fierbe deloc oala. Se bagă şi unde nu-i fierbe oala ca un reflex al vremurilor de comandant de vas, ministru sau primar, unde a înţeles că îşi poate face o imagine de om activ. În acele activităţi, era nevoie de acţiune; la preşedinţie, acţiunea constă mai mult în a-i face pe alţii să se mişte. Traian Băsescu nu face pe nimeni să se mişte şi s-ar putea ca imaginea sa să rămână în oglindă. El a reuşit atât de bine să zugrăvească în negru guvernul lui Adrian Năstase, încât acesta primeşte lovituri şi acum, când nu mai există.

Aici, avem de-a face cu greutatea cuvântului. Cuvântul celui în care ai încredere poate conta pentru tine, dar şi cuvântul celui care are o imagine mai bună despre cel care are o imagine mai proastă poate conta. Dacă Ion Iliescu şi Mircea Geoană se făceau prostănaci, unul pe altul, e uşor de presupus cine era crezut, chiar şi de un public neimplicat politic.

Diplomaţia este arta de a nu spune întreg adevărul sau de a spune jumătăţi de adevăr, numai că diplomatul trebuie să facă asta în aşa fel încât să fie crezut. În caz contrar, orice mincinos se poate crede diplomat.

Diplomaţia dă onestitate politicianului, nu prin faptul că spune sau nu neadevăruri, ci prin faptul că le spune frumos şi credibil, indiferent dacă a ajuns sau nu la limita superioară a unui anumit standard de viaţă. Fără talentul de a minţi frumos, politicienii vin şi trec.

Diplomaţie e şi atunci când spui adevăruri sau neadevăruri, dar legate sau nu de context psihologic. În plan diplomatic şi politic, la fel, munca şi nemunca, legate de câştig, ca element psihologic, sunt cam acelaşi lucru. Mulţi ani, era nediplomatic să spui că s-au făcut deturnări de fonduri în spitale. Acum, după dezvăluiri, e la fel de nediplomatic să spui acelaşi lucru, scoţându-se termenul de subfinanţare în faţă. Deci, psihologic vorbind, două lucruri contrare pot fi la fel de nediplomatice, prin apelare la contradicţii de termeni şi psihologia maselor. Din cauza asta, diplomaţia ţine de un simţ înnăscut, oricâte şcoli de diplomaţie ţi-ar plăti părinţii. Când nu mai are importanţă ce spui, devine important cum spui.

Se poate manipula şi prin adevăr, dar atât de mult adevăr încât să nu mai poată fi luat în serios. Traian Băsescu spune adevăruri dureroase, dar în glumă. A observat că, într-o societate căzută în derizoriu, nu poţi fi întunecos cu oamenii. Interlocutorii, cum sunt aceia din justiţie, de exemplu, iau adevărul ca jumătate de adevăr, iar când li se întâmplă cele spuse, rămân foarte miraţi. Diplomaţia e mai mult înnăscută; e un instinct. Din cauza asta, Traian Băsescu e un diplomat, iar Mircea Geoană, paradoxal, nu e. Americanii au prostul obicei să te facă să crezi că ai dreptate. Preşedintele le spune adevăruri cum este acela potrivit căruia domnii parlamentari, atunci când complotează împotriva lui, nu trebuie să uite că vor fi alegeri parlamentare înaintea celor prezidenţiale. Petre Roman a luat-o în glumă până s-a trezit cu ea în moalele capului. Cu diplomaţia băsesciană, ce credeaţi?

Manipularea printr-o prezenţă prelungită e ca iradierea; dacă eşti expus mult timp la radiaţii Roentgen, acţiunea acestora se acumulează în timp şi duce la neoplasm. Nici politicienii noştri n-ar trebui să se expună tot timpul privirilor spectatorilor sau telespectatorilor. După un timp, încep să dea impresia că n-au altceva mai bun de făcut şi încep să se şteargă de pe scoarţa cerebrală, chiar şi a propriului electorat. Din acest punct de vedere, „oţ” a fost Ion Iliescu; mare lucru n-a făcut ca preşedinte, dar, instinctiv, a ştiut să puncteze astfel încât să-şi păstreze şi o undă de mister în jurul imaginii discrete de „sărac şi cinstit”. Atât de discrete, încât puteai crede orice voiai. A ştiut că imaginea ţi-o faci, dar, pe urmă, o laşi nucleului tău dur să ţi-o propage mai departe. Fostul preşedinte al României a avut şi puţin noroc; pe linia pe care a mers, electoratul lui era deja format la lecţiile politice.

Ideea unui viitor luminos al copiilor noştri şi, prin asta, o mulţumire a noastră, a părinţilor, rezidă, pe stânga sau dreapta politică, doar din libertatea de mişcare ca idee. Suntem cu toţii manipulaţi de propria noastră speranţă că fuga poate fi o ultimă opţiune, deşi ştim că suntem într-o temniţă economică. Atâta timp cât conducătorii vor lăsa în pace speranţa de a fugi, îşi vor putea vedea liniştiţi de ale lor. Când oamenii se vor prinde că, în fond, nu muncesc în străinătate pentru ei, ci tot pentru clasa politică din ţară, imaginea aburită de liberalism se va dilua de tot. Pentru a ne da seama că totul pleacă de la dorinţă, să luăm ca exemplu doar promisiunea făcută de guvernul Năstase celor care învaţă în străinătate, de a le crea locuri decente de muncă.

Adevărul este un neadevăr credibil, în general, şi ţine foarte mult de limbajul folosit, în funcţie de public, dar o foarte mare importanţă are mediul, dacă acesta este un mediu închis sau deschis. Într-un mediu închis, cum a fost vasta puşcărie comunistă sau actuala puşcărie economică română, nici nu prea are vreo importanţă limbajul. La lecţiile lor politice, comuniştii nu foloseau un limbaj deficitar, ci plictisitor. Prin repetiţie, în lipsă de altceva, creierul accepta orice; nu exista alternativă. În lipsa unui receptor elevat, nici azi nu-şi bate cineva capul cu superioritatea de limbaj a politicianului. E ca şi cum ai băga într-o cameră o masă de oameni şi le-ai crea o lume.

O altă formă de manipulare a maselor, ţinând de data asta de anatomo-fiziologie, este prezenţa, semnul distinctiv, care îi deosebeşte pe trăitorii pe euro de noi, trăitorii pe lei. Acest mod barbar de manifestare politică vine din Evul Mediu întunecat, când îmbrăcămintea arăta ce eşti, din ce categorie socială faci parte. Comuniştii, masă omogenă, s-au săturat de cămaşa lui Mao şi au început să se manifeste, formal, prin haine. Se distingeau foarte bine activiştii, securiştii, profesorii, proletarii, ţăranii, astfel încât fiecare ştia cu cine are de-a face; fiecare era manipulat de haina celui din faţa lui. La nivel intelectual, nu mişca nimeni; nu trebuia să se manifeste nimeni. Acesta este motivul pentru care toată lumea credea că, mental, avem valori ascunse, care se vor manifesta după Revoluţie. Totul s-a dovedit un fals; nimeni nu avea nimic de ascuns. Nu exista nici o „literatură de sertar”, spre exemplu; toţi se comportau ca nişte intelectuali absconşi, dar nimeni nu depozita nimic.

Şi dacă ar vrea să aspire la mentalitatea de învingător, politicianul român n-o face. Chiar şi el se întreabă la ce i-ar folosi într-o ţară mică, care vieţuieşte la televizor, în faţa unor televiziuni mai puţin profesioniste ca în Vest. Văd şi ei, vedem şi noi, că aceasta este România de la televizor; în spatele televizorului, începe câmpul.

Azi, doar parlamentarii şi îmbogăţiţii post-revoluţionari se disting prin ceva: sunt umflaţi cu pompa. E adevărat, Edison mânca doar o plăcintă şi un pahar cu lapte pe zi, dar, după un timp, plăcinta lui a ajuns să valoreze o mie de dolari. Politicianul român, cu cât înaintează mai mult în funcţii, în loc să-şi crească, printr-o prestaţie de excepţie, valoarea şi calitatea plăcintei, îngurgitează, zi de zi, tot mai multe plăcinte fără valoare. Foamea, chiar şi invocată, e o formă de parvenitism post-comunist.

Din punct de vedere politic, dacă se bagă cu oamenii, şi păsările pot face gripă aviară, inversându-se planurile. Aşa e şi cu adevărul sau neadevărul. Adevărul poate fi un lucru pe care vrem noi să-l credem, indiferent ce neadevăruri ni s-ar spune. Pot să ni se spună, pe partea cealaltă, oricâte adevăruri; dacă am fost hrăniţi cu neadevăruri, ni se pare hilar să fie ceva adevărat. E ca şi cum ai băga în tot mai multe alimente amelioratori de gust. Unii cred că sunt amelioratori de gust prost, alţi că sunt de bun gust, ceea ce e cam acelaşi lucru, ca dualitatea adevăr-neadevăr.

_________________

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s